ARTICOLE

Despre Utrenie

Cuvantul Utrenie, intrebuintat de obicei in lima romana  pentru desemnarea slujbei de dimineata, este de origine slavona (de la Utro – dimineata). Din limba graca s-a mai intrebuitat in cult, in unele regiuni, si denumirea de ortrina. In Transilvania si Bucovina se mai intrebuinteaza si termenii de origine latina: manecat, manecare si manecanda ( lat. – a se scula de dimineata, in zori).

Timpul savarsirii

Odinioara dar si astazi in unele manastiri, utrenia se savarsea in ultima parte a noptii, cam cu doua-trei ore inainte de rasaritul soarelui. Astazi numai Utrenia Pastilor mai pastreaza peste tot caracterul nocturn al Utreniei de odinioara savarsindu-se dupa miezul noptii. In celelalte zile Utrenia se savarseste de obicei dimineata, dupa rasaritul soarelui. In unele manastiri si catedrale, in ajunul sarbatorilor imparatesti si al sfintilor cu priveghere, Utrenia se savarseste de seara in continuarea Vecerniei si a Litiei si poarta numele de Priveghere (slujba de noapte). Tot seara se savarseste si miercuri si vineri in saptamana a cincea a Postului Mare, precum si in toata Saptamana Patimilor dar fara a fi unita cu Vecernia si poarta numele de Denie (din slavona – veghere, priveghere).

Scopul Utreniei

Utrenia este slujba prin care se aduce lui Dumnezeu multumire pentru odihna petrecuta in timpul noptii si I se cere ajutorul pentru ziua care incepe.Utrenia este, dupa cum spunea Sfantul Simeon al Tesalonicului, ca o : “jertfa de multumire Celui ce aduce lumina si Celui ce a risipit intunericul inselaciunii si ne-a dat lumina dreptei credinte”. Rugaciunea de dimineata ne duce cu gandul la patimile indurate de Mantuitorul de la miezul noptii pana la ziua, adica aducerea Lui de la Ana la Caiafa, de scuiparile, lovirile si batjocurile suportate de El. Utrenia ne aduce aminte insa si de cele doua mari evenimente: Nasterea si Invierea Domnului.

Explicarea randuielii Utreniei

Utrenia inchipuie inceputul crestinismului, ivirea luminii sau a revelatiei dumnezeiesti care urmeaza noptii pacatului in care eram tinuti prin pacatul parintilor Adam si Eva. De aceea in slujba Utreniei se impletesc elemente ale Vechiului si ale Noului Testament. Spre exemplu Psalmii profetici despre venirea Domnului sunt urmatii de cantarea Dumnezeu este Domnul care vesteste venirea Mantuitorului in lume.

Formula “Slava Sfintei… Treimi” constituie binecuvantarea pentru inceputul propriu-zis al Utreniei. Ea are caracter trinitar si afirma cinstirea lui Dumnezeu Cel in Treime laudat.

Cantarea Dumnezeu este Domnul (care se canta de patru ori) este o trambitare a vestii venirii Domnului in cele 4 laturi ale lumii.

Citirea Sfintei Evanghelii este partea principala a Slujbei Utreniei. Duminica se citeste una din cele 11 Evanghelii ale Invierii pentru ca duminica este ziua inchinata comemorarii Invierii. Citirea evangheliei se face din partea de miazanoapte a Sfintei Mese preotul inchipuind acum pe ingerul care a vestit femeilor mironosite Inviere, sezand pe piatra rasturnata a mormantului. Evanghelia este citita dinauntrul altarului, langa Sfanta Masa care inchipuie Mormantul Domnului, iar nu dintre Sfintele Usi, in vazul multimii din biserica, deoarece Invierea nu este cunoscuta inca decat femeilor mironosite. La sarbatorile din cursul saptamanii, Evanghelia este citita  dintre usile imparatesti (ca la Liturghie) deoarece atunci preotul il reprezinta pe Mantuitorul Insusi, vorbind in fata multimilor, inainte de patima si Invierea Sa.

Scoaterea Sfintei Evanghelii in mijlocul Bisericii la Utrenia de duminica inchipuie aratarea Domnului dupa Invierea Sa si vestirea Invierii la toata lumea. De aceea se canta acum: “Veniti toti credinciosii sa ne inchinam Sfintei Invierii lui Hristos…”.

Psalmul 50 este intrebuitat inca din vechime in randuiala Utreniei. El exprima sentimentele de umilinta si smerenie cu care credinciosii Il intampina pe Hristos.

Doxologia sau Slavoslovia sau Imnul ingeresc (deoarece primul ei verset – “Slava intru cei de sus lui Dumnezeu…”- este imnul cantat de ingeri la Nasterea Domnului) are caracter trinitar alcatuit in cinstea Sfintei Treimi. Odinioara doxologia se canta in momentul cand se ivea pe cer prima raza de lumina. De aceea ea este introdusa astazi prin ecfonisul rostit de preot sau diacon: “Slava Tie Celui ce ne-ai aratat lumina!”.

***Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, Liturgica Speciala, Ed. Lumea Credintei, Bucuresti 2008.


Rânduiala Proscomidiei

Proscomidia are loc in cadrul Utreniei care este urmata de Liturghie; in cadrul ei se pregatesc daru­rile pentru Sfanta Jertfa. In cazul Utreniei din serviciul cu priveghere de noapte, cand nu este completata cu Liturghia, nu se face Proscomidia.

Aducerea si punerea inainte sau pregatirea darurilor de paine si vin formeaza baza materiala a Jertfei euharistice. In unele din codicele vechi Proscomidia nu este pusa sub un titlu aparte, ca in editiile de mai tarziu, ci se afla inclusa in oficiul Liturghiei Sfantului Ioan Gura de Aur, sub titlul general : „RanduialaDumnezeiestii si SfinteiLiturghii…”.

Obiceiul de a se aduce de catre credinciosi darurile necesare pentru Sfanta Jertfa a fost de la inceput o practica a Bisericii primare. De la aceasta actiune de aducere a materiilor de jertfa provine in­trebuintarea in limbajul bisericesc a termenului de proscomidie care inseamna aducere, punere inainte sau oferire. Prin acest termen se desemneaza atat lucrarea de pregatire a darurilor de paine si vin, in scopul de a fi jertfite, cat si insasi actiunea de oferire.

Ca act de aducere, de oferire sau de punere inainte a darurilor de jertfa, Proscomidia a fost dintru inceput unul din momentele constitu­tive Liturghiei crestine, precum marturiseste textul formularului Sfan­tului Vasile cel Mare : „…In noaptea in care s-a dat pe Sine insusi pentru viata lumii, luand paine in sfintele si preacuratele Sale maini, aratand-o Tie, lui Dumnezeu-Tatal, multumind… a dat Sfintilor Sai ucenici si Apostoli…”. Deci, cand Mantuitorul a instituit Sfanta Euha­ristie, a trebuit mai intai sa „puna inainte” pe masa de cina, adica sa ofere, painea si vinul, pe care le-a ales sa serveasca drept elemente pentru Jertfa cea fara de sange in Biserica Sa.

Nu erau primiti sa aduca daruri decat credinciosii impacati cu Biserica, adica numai cei care nu erau opriti de la impartasire. Proscomidia apare redusa in vechime la o simpla depunere pe sfanta masa (altar) a darurilor de paine si vin amestecat cu apa, alese de diaconi din cele adunate de la credinciosi. Episcopul le primea si le oferea sau le proaducea, rostind desigur asupra lor o rugaciune, prin care le dadea caracterul de prinos sau de ofranda.

Materiile darurilor Proscomidiei. La inceput, painile proaducerii nu se deosebeau prin forma lor de cele de la masa din familie. De timpuriu s-a luat insa obiceiul de a se face pe ele semnul crucii. Avem motive sa credem ca acest semn constituie o indicatie a destinatiei liturgice a acestor paini, iar nu pur si simplu continuarea unui uz din vechea lume pa­gana, in care painea nu se taia ci se frangea pe urma semnelor sau crestaturilor facute pe ea inainte de coacere.

Aceste forme simple de cruci pe painea Proscomidiei erau o antici­pare a pecetei   care s-a dezvoltat mai tarziu si este in uz.

Pana astazi, imprimandu-se pe fata si fiind alcatuita dintr-un patrat impartit in patru spatii egale prin bratele unei cruci inscrise inlauntrul lui ; cele doua spatii de sus cuprind primele doua initiale ale numelui „Iisus”, cel din stanga, si ale numelui „Hristos”, cel din dreapta ; iar cele de jos impart intre ele silabele verbului grec „NIKA”. Deci : „Iisus Hristos invinge”.

Este necesar ca pro­sfora sa fie preparata cu apa naturala, din faina de grau si fara nici un fel de amestec, sa fie bine framan­tata si bine coapta. Se cere, pe de alta parte, sa nu fie prea sarata si sa fie dospita cu aluat, iar nu cu alti fermenti (drojdii). Painea dospita a fost intrebuintata de Mantuitorul la instituirea Sfintei Euharistii si tot acelasi fel de paine era folosit pentru jertfa de la Templul iudaic. In opozitie cu practica azimei proprie vechii erezii ebionite, aluatul a devenit in Biserica Ortodoxa simbolul sufletului, pentru a se sublinia astfel ca Mantuitorul a luat in chip desavarsit iar nu aparent fire omeneasca, cu exceptia pacatu­lui. Nu este de mirare deci ca Biserica noastra imputa celei Latine drept erezie apolinarista  intrebuintarea azimei, care a aparut in practica apuseana tocmai in veacul al IX-lea, ajungand sa se generalizeze abia in veacul al Xl-lea.

In ceea ce priveste culoarea vinului, se poate spune ca Biserica a intrebuintat vinul rosu inca din vechime, insa nu in chip exclusivist, vi­nul alb fiind folosit in acelasi timp in regiuni diferite.

Ritualul pregatirii Sfantului Agnet si a Sfantului Potir

Este necesar deci sa subliniem ca ceea ce se proscomideste, adica se pune inainte pe masa Proscomidiei, nu este insasi jertfa, nu este Trupul jertfit al Domnului, ci numai darul de jertfa, care inchipuie sau sim­bolizeaza Trupul si Sangele euharistie al Domnului, in care se va trans­forma in chip mistic si real spre sfarsitul Liturghiei. Caci El s-a aratat sau a devenit cu adevarat Jertfa spre slava Tatalui Sau numai la sfar­situl vietii; mai inainte insa El era numai consfintit sau inchinat lui Dumnezeu ca dar de pret, primit sau socotit astfel atat ca parga a neamului omenesc, cat si potrivit prescriptiilor Legii Vechi, intrucat era prim-nascut.  Deci,  „atata  timp cat  sta  la proscomidiar, painea taiata (Agnetul) este simpla paine, numai ca primeste insusirea de a fi inchinata si facuta dar lui Dumnezeu, inchipuind pe Hristos din vremea cat El a fost dar. Si, precum s-a spus mai sus, El era harazit ca dar chiar de la nastere, potrivit Legii, intrucat era un Intai-Nascut”. Fundamental in ritualul Proscomidiei este alegerea si scoaterea din prosfora a Agnetului (mielul), adica a acelei parti care inchipuie pe Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii (Ioan I, 29).

Preotul luand prosfora aleasa pentru scoaterea Sfantului Agnet si tinand-o in mana stanga laolalta cu copia, el rosteste formula de binecuvantare cu care se incepe orice serviciu religios : «Binecuvantat este Dumnezeul nostru, totdeauna…», pentru a arata ca cele ce urmeaza a savarsi sunt spre slava lui Dumnezeu. Luand apoi copia in mana dreapta, face cu ea semnul crucii de trei ori peste pecetea de pe prescura, spunand de fiecare data : «intru pomenirea Domnului si Dumnezeului nostru Iisus Hristos».

Punand deci prosfora pe taler, preotul infige copia si taie vertical cu ea pe cele patru laturi ale pecetii, si anume mai intai pe partea dreapta a Agnetului (adica in stanga preotului), zicand : „Ca un Miel nevinovat spre junghiere S-a  adus” (Isaia  53,  7). Face apoi acelasi lucru pe latura stanga a pecetii (dreapta preotului), rostind : „Si ca o oaie fara de glas impotriva celor ce o tund, asa nu si-a deschis gura Sa” (Isaia 53, 7).

Preotul aseaza Agnetul pe sfantul disc cu fata, adica cu pecetea, in jos, deci in pozitia unei victime ce se junghie pentru jertfa. Apoi preotul taie adanc (pana aproape de coaja din fata) painea, in semnul unei cruci cu brate egale, zicand : „Se junghie Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii, pentru viata si pentru mantuirea lumii”. „Preotul zice si savarseste astfel cele ce arata felul mortii Domnului, caci descrie in paine crucea, ca sa arate astfel ca jertfa s-a savarsit prin cruce”.

Dupa ce preotul intoarce Sfantul Agnet cu pecetea in sus si dia­conul aminteste : „impunge, parinte”, preotul impunge cu varful copiei Sfantul Agnet in partea dreapta, si anume sub initialele HS, zicand : „Si unul din ostasi cu sulita coasta Lui a impuns !” ; indata diaconul, ori, in lipsa lui, preotul, luand in mana dreapta vasul cu vin si in stanga pe cel cu apa, toarna in potir deodata vin si apa, cat se cuvine, zicand in acelasi timp : „Si indata a iesit sange si apa si cel ce a vazut a marturisit si adevarata este marturia lui” (Ioan 19, 34-35).

Prosfora care a servit pentru scoaterea Agnetului este privita ca simbol al Sfintei Fecioare, din care s-a intrupat Mantuitorul.

 Proscomidirea miridelor pentru sfinti si credinciosi

 Miridele pentru sfinti. Cea dintai mirida pentru sfinti este proscomidita „intru cinstea si pomenirea prea binecuvantatei, slavitei, Stapanei noastre de Dumnezeu Nascatoarea si pururea Fecioara Maria…”, dintr-o alta prescura,  decat cea folosita la scoaterea Sfantului Agnet. Este deci a doua prosfora ce intra in in­trebuintare la Proscomidie. Este  asezata  apoi cu copia pe sfantul disc, in dreapta Sfantului Agnet (stanga liturghisitorului), in consonanta cu stihul 11 din Ps. 44 : „De fata a stat imparateasa de-a dreapta Ta, in haina aurita imbracata si infrumusetata”, ce se recita in timpul acestei actiuni.

Dintr-o a treia prescura ori, in lipsa, dintr-un colt al ei, se scot apoi una dupa alta, pe numele sfintilor prevazuti in randuiala din Liturghier, noua miride sau particele triunghiulare plate, mai mici decat cea pentru Sfanta Fecioara, pe care preotul le asaza incepand de sus in jos, de-a stanga Sfantului Agnet (dreapta liturghisitorului), in trei coloane de cate trei, dupa numarul celor noua cete ale ierarhiei ingeresti.

Miridele pentru credinciosii nedesavarsiti: pentru cei vii. „Bi­serica pomeneste insa pe Domnul si pentru fiii ei aflatori in viata, care alearga si acum dupa cununa (I Cor. 9, 24-25 si Iacov 1, 12) si al caror sfarsit e inca necunoscut, ca si pentru cei care au raposat fara prea multa siguranta si nadejde de mantuire”. Pomenind deci pe cre­dinciosii inca nedesavarsiti, Biserica se roaga astfel pentru ei. Acesta este intelesul cuvintelor „pentru pomenirea si iertarea pacatelor…”, care insotesc proscomidirea miridelor pentru credinciosii nedesavarsiti.

Terminandu-se deci proscomidirea pentru cetele sfintilor, se incepe din a patra prosfora sau corn al ei proscomidirea pentru credinciosii in viata, pentru care primele trei miride, de acelasi format cu cele de mai inainte, se asaza in linie orizontala sub Sfantul Agnet, incepand dinspre miazanoapte spre miazazi. Cea dintai dintre acestea este oferita sau proscomidita pentru tot cinul sacerdotal de toate treptele, pentru care preotul se roaga : „Pomeneste , Stapane, Iubitorule de oameni, pe toti episcopii ortodocsi”, adaugand indata numele episcopului care l-a hirotonit pe liturghisitor, daca acela mai este in viata, referindu-se intr-o formula generala la intregul cin preotesc si diaconesc, la clericii coliturghisitori, precum si la ceilalti care nu liturghisesc, ci numai asista la sfanta slujba, trebuind sa se impartaseasca la sfarsit impreuna cu cei dintai. Scotand dupa aceea din aceeasi prescura o mirida la fel si punand-o alaturi de cea, dintai, spre dreapta (miazazi), se roaga de asemenea pentru pomenirea carmuitorilor tarii, potrivit indrumarilor date de Sfantul Sinod.

Urmand apoi obiceiul stabilit la noi, dupa figura Proscomidiei din editia Liturghierului de la Manastirea Neamt, 1860, si din altele mai noi, preotul scoate a treia mirida, triunghiulara, din prescura a patra, pentru ctitorii si binefacatorii in viata,  asezand-o in rand cu celelalte doua, spre dreapta.

 Recitand apoi in taina rugaciunea generala din Liturghier pentru vii, preotul desprinde in acelasi timp in sir, cu copia, tot din prosfora a patra, particele mai mici fara nici o forma anumita (faramituri) si asezandu-le pe sfantul disc in stanga sa, toate la un loc, sub mirida pentru arhierei, se roaga „pentru iertarea pacatelor” a diferitelor cate­gorii de credinciosi.

Pomenind pe nume pe cre­dinciosii vii care au adus daruri si pe cei pentru care s-au adus, scoate pentru fiecare cate o mirida de acelasi fel si punandu-le in acelasi loc cu cele de mai inainte, se roaga „pentru mantuirea si iertarea pacate­lor.

 Miridele pentru cei repauzati in stare de nedesavarsire. Luand apoi preotul a cincea prosfora si scotand cu copia dintr-insa particele mici (faramituri) in sir, in forma in care se desprind in chip firesc, le pune pe sfantul disc in dreapta sa, toate la un loc, sub mirida pentru ctitori si binefacatori, in timp ce rosteste o lunga rugaciune. Printr-insa el se roaga „pentru pomenirea si iertarea pacatelor tuturor  celor  din veac adormiti intru buna credinta”, facand mentiune de dansii pe cate­gorii, incepand cu stramosii, rudeniile, iar nominal de ctitorii defuncti si de toti care s-au sfarsit in diferite chipuri, precum si de cei pe „care nu i-a pomenit” din nestiinta sau din uitare ori din cauza multimii numelor.

Pomenind apoi pe nume listele de morti, pentru care s-au adus daruri la Proscomidie, dar mai intai pe arhiereul care 1-a hirotonit, daca nu mai este in viata, preotul desprinde cu copia din a cincea prosfora cate o particica pentru fiecare nume si punand-o pe sfantul disc la un loc cu cele deja proscomidite pentru morti in cursul ruga­ciunii colective de mai inainte, zice : „Pomeneste, Doamne, pe (N) pen­tru iertarea pacatelor si odihna sufletelor lor”. Incheie apoi proscomidirea pentru cei repauzati cu o formula generala : „Si pe toti care au adormit intru nadejdea invierii si a vietii de veci…”.

La sfarsit, preotul luand din nou a patra prosfora, din care a proscomidit pentru vii, scoate o particica si pentru sine si o pune pe sfantul disc laolalta cu cele pentru vii, rostind rugaciunea respectiva din Litur­ghier.

 Obiectele de la proscomidiar  (sfintele vase si acoperaminte).

 Masa proscomidiarului, care, in general, este incadrata intr-o absida sau in cele mai modeste cazuri se articuleaza pe o scobitura sau firida in partea de nord a altarului, inchipuie tocmai prin aceasta forma pestera din Betleem, in care s-a nascut Domnul, iar in legatura eu rastignirea, locul Golgotei.

Discul, pe care se pune Sfantul Agnet de catre preot, in asistenta diaconului, este privit ca locul pe care Iosif si Nicodim au asezat trupul Domnului, dupa ce l-au luat de pe cruce, dar totodata si ieslea in care S-a nascut Dumnezeu-Omul.

Steluta, formata din doua arcuri semisferice de metal pretios, prinse in centru pentru ca bratele lor mobile sa poata fi asezate in forma de cruce, si avand o steluta suspendata de bolta lor sau deasupra, simboli­zeaza steaua oare s-a aratat magilor si s-a oprit deasupra pesterii, unde Se nascuse Mantuitorul (Matei 2, 9).

Potirul aminteste paharul intrebuintat la Cina cea de Taina de catre Mantuitorul, dar si paharul patimirilor Sale (Matei 26, 39 si 20, 22 ; Marcu 14, 36 ; Luca 22, 42).

Acoperamintele sau pocrovetele lucrate din stofa pretioasa si in general din aceeasi stofa ca si felonul preotului, simbolizeaza cu refe­rire la nasterea Domnului scutecele cu care a fost infasat ca prunc. O asemenea semnificatie este atribuita indeosebi celor doua procovete mici (al sfantului disc si al sfantului potir), iar acoperamantul cel mare se numeste „aer”, pentru ca se intinde peste ambele sfinte vase, intocmai ca taria cerului sau firmamentului, pe care s-a aratat steaua indicand magilor locul unde se nascuse pruncul. In legatura insa cu moartea Domnului, se atribuie celor doua acoperaminte ale sfintelor vase semnificatia mahramei si giulgiului cu care au fost infasurate capul si trupul Sau la punerea in mormant (Ioan 20, 6, 7), in timp ce „aerul” simbolizeaza piatra cu care Iosif a inchis mormantul.

(sursa: crestinortodox.ro)


Despre Vecernie

Vecernia sau slujba de seara este prima dintre cele sapte Laude bisericesti cu care se incepe serviciul divin public al fiecarei zile liturgice. Termenul de Vecernie este de origine slava (de la veceru-seara) si a fost preluat atat in limba greaca cat si in latina. Denumirea romaneasca latinizata este de Vesperina.

Timpul savarsirii

In vechime, Vecernia se savarsea dupa apusul soarelui. Astazi, dupa Tipic, Vecernia este savarsita aproximativ la ora 4 inainte de lasarea serii. In zilele de vara cand se insereaza mai greu Vecernia poate fi savarsita si la orele 5-6 ale zilei. Exceptii de la aceasta regula sunt cazurile in care Vecernia este unita cu una din cele trei Liturghii (cu Liturghia Sfantului Grigore Dialogul in toate miercurile si vinerile din Postul Mare; cu Liturghia Sfantului vasile cel Mare: de 4 ori pe an: in ajunul Craciunului, in ajunul Bobotezei, in Joia si Sambata Patimilor; cu Litughia Sfantului Ioan Gura de Aur: la Buna-Vestire, in cazul in care acest praznic cade intr-una din zilele de rand ale saptamanii). Tot ca exceptii sunt si cazurile in care Vecernia este savarsita in timpul diminetii: in Duminica Rusaliilor (Vecernia Lunii Rusaliilor – se savarseste in Duminica Rusaliilor dupa Liturghie) si in Vinerea Patimilor.

Scopul Vecerniei

Rostul rugaciunii de seara este acela de a aduce lui Dumnezeu multumire pentru ziua care a trecut si pentru a cere ajutorul pentru petrecerea noptii care se apropie.
Sfantul Vasile cel Mare spunea despre Vecernie: “Cand ziua se sfarseste, se cade sa multumim pentru toate cate am primit in curgerea zilei aceleia si pentru toate cate am implinit cu bun spor; apoi sa marturisim toate cate nu le-am implinit, fie ca greseala noastra e cu voie sau fara voie, sau in taina facuta, fie prin cuvinte, ori prin fapte, ori ascunsa in inima; pentru toate trebuie sa-L facem pe Dumnezeu indurator prin rugaciune. Caci cugetarea asupra celor trecute e de mare folos, ca sa nu cadem iarasi in asemenea pacate;”

Explicarea randuielii Vecerniei

Formula de binecuvantare de la inceputul Vecerniei: “Binecuvantat este Domnul Dumnezeul nostru…” arata ca, in epoca de inceput a istoriei mantuirii, pe care o reprezinta aceasta slujba, omenirea nu stia altceva despre Dumnezeu decat ca El exista si ca e Unul singur. Caracterul nedesavarsit al revelatiei din acele indepartate vremuri este simbolizat si prin faptul ca la inceputul slujbei se deschide numai dvera pe cand usile imparatesti raman inchise, inchipuind astfel cunoasterea nedeslusita si vaga, pe care o avea atunci lumea despre Dumnezeu si care se intemeia mai mult pe amintirea revelatiei primordiale, de la creatie.

Iesirea preotului din altar si ramanerea lui in fata usilor imparatesti (inchise) in timp ce citeste on taina rugaciunile luminilor simbolizeaza alungarea din rai a stramosilor nostri Adam si Eva.

Cadirea de la “Doamne strigat-am…” este simbolul vazut al rugaciunii noastre pe care o inaltam catre Dumnezeu asa cum se inalta fumul de tamaie.

Vohodul cu cadelnita simbolizeaza venirea Domnului in lume iar deschiderea usilor imparatesti inainte de vohod reprezinta redeschiderea raiului pentru om prin venirea lui Adam cel Nou, Mantuitorul nostru Iisus Hristos.

Imnul Lumina Lina este dintre cele mai vechi provenind dupa unele izvoare inca din secolul II. Rostirea sau cantarea imnului in acest moment, voia sa spuna ca in haosul si in intunericul in care se zbatea omenirea in perioada Legii Vechi, asteptarea si venirea lui Mesia erau ca o stea calauzitoare, datatoare de incredere si nadejde.. De aceea importanta momentului este marcata prin formula “Intelepciune drepti!”.

Rugaciunea dreptului Simeon: “Acum libereaza pe robul Tau Stapane…” are origine biblica. Textul  ei il gasim in evanghelia Sfantului Evanghelist Luca capitolul II, 29-32. Ea simbolizeaza apusul epocii Vechiului Testament odata cu venirea Mantuitorului Iisus Hristos.

***Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, Liturgica Speciala, Ed. Lumea Credintei, Bucuresti 2008


Înmormântarea

Biserica Ortodoxa ne invata ca moartea este despartirea sufletului de trup. Sfanta Scriptura (Biblia) arata ca atunci cand „omul merge la locasul sau de veci”, trupul trebuie „sa se intoarca in pamant cum a fost, iar sufletul sa se intoarca la Dumnezeu care l-a dat” (Eclesiastul 12,5-7). Bogat sau sarac, rege sau rob, intelept ori analfabet, toti parasim aceasta viata intr-o zi si ne prezentam inaintea lui Dumnezeu care ne va judeca, randuindu-ne rasplata cuvenita. Dar legatura celor morti cu cei vii nu inceteaza, ci ea se mentine prin rugaciune neincetata pe care Biserica o face pentru sufletele raposatilor, pastrand comuniunea de iubire si nadajduind in invierea tuturor la sfarsitul veacurilor.

Cand un crestin a murit, rudele acestuia de multe ori trec prin momente de deruta, intrucat apar pareri si traditii diferite in legatura cu datinile ce inconjoara ceremonia inmormantarii care nu au nici o legatura cu credinta crestina ortodoxa.

Ce trebuie sa facem ?

Moartea unui dintre crestini este prilej de indurerare si intristare. Cand se intampla decesul, familia trebuie sa anunte preotul parohiei din care decedatul face parte, solicitand slujitorului bisericesc toate informatiile necesare. Preotul este cea mai autorizata persoana la care membrii familiei trebuie sa apeleze. Astfel si preotul isi ia masurile cuvenite pentru a implini cum se cuvine slujbele de pomenire si inmormantare. De la biserica se vor solicita doliul, un sfesnic, lumanari, tamaie, carbune pentru ars tamaia, toiagul (o lumanare mare de ceara curata in forma de colac), o cruce (de obicei din ceara), o icoana. De asemenea, se fixeaza cu preotul data si ora inmormantarii si orele potrivite pentru slujbele de seara premergatoare inmormantarii (cina sau stalpii). Clopotarul bisericii, la soroacele cunoscute, va trage clopotul bisericii, „pentru a vesti si celorlalti membri ai parohiei ca unul dintre ei a plecat pe calea vesniciei, indemnandu-i sa se roage pentru acesta”.

Trupul mortului este spalat (scaldat) cu apa curata, care aminteste de apa botezului prin care cel raposat a devenit membru al Bisericii, este imbracat apoi cu haine noi si curate (inchipuind vesmantul cel nou al nestricaciunii, cu care vom invia la ziua judecatii) si este pus in sicriu, cu privirea spre rasarit (intrucat de acolo va veni Hristos la invierea tuturor).

Pe piept i se pune o icoana sfintita (pentru a arata ca respectivul crestin isi da duhul intru Hristos) si langa mainile care stau incrucisate pe piept (dreapta peste stanga), toiagul care se aprinde atunci cand preotul slujeste.

Trupul e acoperit apoi cu o panza alba, aratand ca raposatul se afla sub acoperamantul lui Hristos.

La capatul mortului se asaza sfesnicul in care rudele si cunoscutii care vin la inmormantare aprind lumanari, rostind rugaciunea scurta „Dumnezeu sa-l/s-o ierte!”

Atat lumanarile care se aprind in sfesnic ori se tin in maini de catre cei prezenti, in timpul slujbei, ca si toiagul care arde pe pieptul mortului simbolizeaza candelele aprinse ori lumina faptelor bune cu care crestinul va intampina pe Hristos la Judecata de apoi. Lumanarea este si calauza sufletului pe calea spre vesnicie, risipind intunericul mortii si apropiindu-se de Hristos care a spus: „Eu sunt lumina vietii: cel ce-Mi urmeaza Mie, nu va umbla in intuneric, ci va avea lumina vietii” (Ioan 8,12).

Deasupra usii de la intrarea in casa se asaza o panza de doliu (de culoare neagra) care ramane acolo pana la pomenirea de 40 de zile.

Priveghere si Stalpi (Cina)

In zilele de pana la inmormantare, preotul este chemat de familie, de regula, dupa-amiaza, pentru a savarsi slujba „Stalpilor” sau cina. Aceasta slujba este o rugaciune scurta (numita bisericeste panihida) pentru sufletul celui raposat, la care se adauga citirea unor parti din cele patru Evanghelii.

Pentru aceasta, se pregatesc din vreme cadelnita sau catuia in care se aprinde carbune si se pune tamaie, precum si o coliva (de obicei din fructe, cozonac, biscuiti etc), un pahar cu vin si mancare, pe care preotul le va binecuvanta la vreme.

Coliva facuta din grau fiert, indulcit cu miere sau zahar este o expresie materiala a credintei noastre in nemurire si inviere, fiind facuta din boabe de grau, pe care Domnul Insusi le-a infatisat ca simboluri ale invierii trupurilor: ” dupa cum bobul de grau, ca sa incolteasca si sa aduca roada, trebuie sa fie ingropat mai intai in pamant si sa putrezeasca, tot asa si trupul omenesc mai intai se ingroapa si putrezeste, pentru ca sa invieze apoi intru nestricaciune ” (I Corinteni 15,36). Dulciurile si ingredientele care intra in compozitia colivei reprezinta virtutiile sfintilor sau ale raposatilor pomeniti, ori dulceata vietii celei vesnice, pe care nadajduim ca a dobandit-o mortul.

Ritualul inmormantarii

In ziua si la ora stabilita de comun acord cu preotul pentru inmormantare, rudele pregatesc tamaia si ofera preotului si cantaretului cate o lumanare aprinsa.

Dupa slujba ce se oficiaza la casa decedatului (ori la capela sau casa mortuara), se organizeaza procesiunea de inmormantare, care ramane aceeasi pana la cimitir.

Convoiul mortuar se aranjeaza astfel: in frunte merge un credincios cu crucea (care va fi pusa la capataiul mortului); urmeaza cei ce poarta coliva si vinul, pomul cu darurile ce sa impart saracilor (simbol al vietii si al mortii, inchipuind raiul in care se doreste a ajunge sufletul mortului), cei cu coroanele (daca sunt), purtatorii de sfesnice, cantaretul si preotul, carul mortuar (dricul) cu sicriul, rudele mortului si ceilalti participanti.

Pe drum pana la biserica si apoi pana la cimitir, se canta „Sfinte Dumnezeule” funebru de catre cor sau credinciosi, sub conducerea cantaretului.

Cand convoiul ajunge la anumite raspantii de drumuri ori in locurile legate de viata si activitatea decedatului sau in dreptul unei biserici, preotul zice in dreptul sicriului ectenia pentru morti.

La cimitir

Dupa incheierea slujbei prohodului din biserica se porneste, in aceeasi procesiune, catre cimitir. Pe marginea gropii, preotul rosteste ultima ectenie si se canta „Vesnica pomenire”. Inainte de acoperirea sicriului, cei ce n-au putut sa-si ia ultimul ramas bun, pot s-o faca acum, sarutand icoana de pe pieptul celui decedat, si, dupa caz, mana acestuia. Preotul apoi savarseste tot ritualul de ingropare (varsa untdelemn si vin peste cel decedat, pecetluieste groapa) si binecuvanteaza coliva si darurile care se impart la cimitir.

Pomenirea dupa inmormantare

Familia celui decedat cheama la masa, dupa inmormantare, pe cei care au luat parte la ceremonie, rude, cunoscuti si, indeosebi, pe cei care au ajutat la pregatirile de inhumare.

Dupa oficierea slujbei si binecuvantarea ofrandelor de mancare si bautura, cei prezenti sunt datori sa mamance cu cuviinta si cu rugaciune in gand, pentru cel decedat. Nu se vorbeste fara rost, nu se fac glume, nu se rade, dar nici nu se mamanca nici nu se bea intocmai ca la nunta. In loc de „noroc!” sau alta urare, atunci cand se gusta din pahar, se zice „Dumnezeu sa-l/s-o ierte”, iar cand se primeste un vas, imbracaminte, etc. de pomana, nu se zice multumesc ci „Dumnezeu sa primeasca!”.

Obiceiul de a varsa vin din pahar la pomana trebuie sa dispara. Cine varsa vin pe covoare dovedeste nu numai ca se tine de obiceiuri paganesti, dar este lipsit de bunacuviinta, murdarind fara rost covorul ori altceva acasa sau la biserica.

Cand cineva pleaca beat de la pomana, a pacatuit atat acela, dar si cel care i-a dat bautura peste masura.

Milostenia cea mai primita este cea facuta celor lipsiti, infirmilor, bolnavilor, batranilor neajutorati, celor care nu pot munci, familiilor nevoiase cu multi copii, celor abandonati in casele sau leaganale de copii.

Cand decedatul face parte dintr-o familie fara posibilitati materiale, este potrivit ca rudele sa apeleze la preot care le va ajuta din fondurile bisericii si va angaja comitetul parohial, obtinand cele necesare din donatiile credinciosilor. Astfel, familia nu se va simti umilita, intrucat a apelat la marea familie a parohiei, iar preotul si credinciosii au posibilitatea de a implini porunca dragostei crestine care trebuie vadita prin fapte concrete, in astfel de situatii.

Însemnătatea zilei a treia, a noua şi a patruzecea

Sfantul Macarie Alexandrinul ne comunica descoperirile ingeresti care i s-au facut despre starea sufletelor mortilor in timpul celor patruzeci de zile de dupa moarte. Cand s-a indeplinit misterul mortii, sufletul, despartit de trupul sau, locuieste pe pamant inca doua zile si viziteaza impreuna cu ingerii locurile pe unde a afacut binele; el umbla imprejurul casei unde s-a despartit de trupul sau si chiar ramane cateodata langa sicriul unde zace trupul sau. Apoi, dupa exemplul Mantuitorului, Care a inviat a treia zi dupa moarte, tot sufletul trebuie sa se urce la cer, pentru a slavi pe Creatorul universului. De aceea, Biserica se roaga in acea zi pentru cei morti.

Noi imprumutam din relatarea Sfintei Teodora descrierea ordinii in care vamile se succed. Pe calea cerului, mergand spre rasarit, sufletul intalneste intaia vama , unde duhurile rele, dupa ce au oprit sufletul insotit de ingerii cei buni, ii infatiseaza pacatele sale facute prin cuvant (vorbe desarte, flecareala, cuvinte obscene, jigniri, luare in ras a lucrurilor sfinte, cantece patimase, ras s.a.m.d.); a doua vama este aceea a minciunii (orice minciuna, calcare de juramant, luarea numelui lui Dumnezeu in desert, calcarea fagaduintelor facute lui Dumnezeu, ascunderea pacatelor inaintea duhovnicului); a treia vama este a calomniei (calomnierea aproapelui, vorbirea de rau, umilirea altuia, jignirea, batjocura unita cu uitarea propriilor sale greseli si pacate); a patra vama este a lacomiei (betia, obiceiul de a manca intre mese si in ascuns, uitarea rugaciunii inainte si dupa mese, nepaza postului, imbuibarea, desfatarile, in sfarsit, toate formele de gastrolatrie); a cincea vama este a leneviei (lenevire la slujbele divine si la rugaciunea fiecaruia, neglijenta la lucru, lene); a sasea vama este a furtului (tot soiul de furturi, pe ascuns sau pe fapta); a saptea vama este aceea a zgarceniei si a iubirii de arginti; a opta vama este a camatariei; a noua vama este a inselatoriei (judecati strambe, masuri false si alte iselatorii); a zecea vama este a geloziei; a unsprezecea vama e a mandriei (ambitii, mandrie, prea buna parere de sine, lipsa de respect fata de parinti, cler, superiori, in general neascultari); a douasprezecea vama este a maniei; a treisprezecea vama este a razbunarii; a paisprezecea vama este a uciderii; a cincisprezecea vama este aceea a magiei (vraji, amestec de otravuri, farmece, chemarea demonilor); a saisprezecea vama este a necuratiei (tot ce tine de acest pacat: ganduri, pofte si fapte necurate, iubirea trupeasca a persoanelor nelegate prin casatorie, voluptatea, priviri pofticioase, atingeri necurate, visuri la lucruri necurate); a saptesprezecea vama este cea a adulterului (necredinta in casatorie, caderea in pacat a persoanelor harazite lui Dumnezeu); a optsprezecea vama este aceea a pacatului sodomit (pasiuni contra firii, incest); a nouasprezecea vama este a ereziei (false cugetari asupra religiei, lepadarea de credinta ortodoxa, hula, blasfemia); in fine, ce de pe urma, a douazecea vama este aceea a nemilostivirii (cruzimea). Trecerea vamilor are loc a treia zi dupa moarte.

Dupa ce sufletul s-a inchinat Domnului, el e purtat prin felurite locasuri ale sfintilor pentru a privi frumusetile raiului. Aceasta vizitare a locuintelor ceresti dureaza sase zile, in care sufletul admira si slaveste pe Dumnezeu, a toate Creatorul. In aceasta contemplatie el uita cu totul scarbele ce le-a avut fiind in trup; dar, cu toate acestea, daca el este impovarat de pacate, se intristeaza reprosandu-si ca si-a irosit viata in negrija si ca nu L-a slujit pe Dumnezeu dupa poruncile Sale.

Ispravind vizitarea raiului, a noua zi (dupa despartirea sa de trup), sufletul se urca din nou la Dumnezeu, pentru a I se inchina. Pentru aceasta Biserica face rugaciuni pentru morti in ziua a noua.

Dupa a doua inchinare, Domnul porunceste ca sa-i fie aratat acelui suflet iadul. Atunci vede sufletul suferintele pacatosilor, aude plangerile, gemetele si scrasnirea dintilor. In timpul a 30 de zile sufletul viziteaza toate cotloanele iadului si tremura de frica sa nu fie condamnat acolo pe vecie. In sfarsit, intr-a patruzecea zi dupa despartirea sa de trup, se urca pentru a treia oara sa I se inchine Creatorului. Si atunci, Judecatorul etern hotaraste locuinta ce i se cuvine sufletului, dupa faptele sale si dupa viata pamanteasca. Astfel, are loc judecata particulara, in a patruzecea zi dupa moarte; iata pentru ce Biserica se roaga pentru morti in acea zi.

Povăţuiri şi precizări importante

  • Nu este potrivit si nici ingaduit ca pe icoana ori pe trupul mortului sa se aseze bani de catre rude si cunoscuti.
  • Rudele apropiate ale decedatului poarta pe reverul hainelor o panglica mica de culoare neagra, numita doliu. De regula, acest doliu se poarta 40 de zile ori un an. In semn de intristare, barbatii nu se barbieresc pana la pomenirea de 40 de zile. Hainele de ceremonie ale celorlalti trebuie sa evite culorile vii, tipatoare, nepotrivite cu sobrietatea momentului.
  • De la moarte pana la inmormantare salutam pe membrii familiei (cand mergem la casa celui decedat ori cand plecam de acolo, precum si la biserica, cu ocazia slujbei inmormantarii) cu cuvintele „Dumnezeu sa-l/s-o ierte!”
  • Acelasi este salutul cu care ne adresam si cunoscutilor sau strainilor pe care-i gasim adunati langa trupul raposatului.
  • Aceste cuvinte de salut inlocuiesc pe cele de buna dinimeata, buna ziua etc. care nu se folosesc in astfel de momente.
  • Unii credinciosi pregatesc tamaia cu care se va tamaia decedatul in obiecte improvizate (linguri, cani, farfurii, cutii de conserve etc), ceea ce nu numai ca este inestetic si nepractit, dar constituie si o lipsa de respect pentru cel decedat. Pentru a se evita astfel de situatii, este indicat sa se cumpere de la biserica ori de la magazinele specializate o catuie (obiect destinat pregatirii tamaiei si tamaierii) sau sa se confectioneze un astfel de obiect, cu deosebita grija, de un meserias priceput.
  • Nu este potrivit apoi ca, pentru a arde tamaia sa se foloseasca drept „foc” sau „jar” spirt, hartie, capete de lumanare, lemne ori alte materiale inflamabile. Acestea, prin ardere, scot fum si miros neplacut, anihiland mirosul aromat al tamaiei si afectand respiratia celor prezenti. Cel mai potrivit este sa se procure carbune special pentru cadelnita si catuie.
  • In timpul slujbei inceteaza orice alta activitate, iar cei prezenti pastreaza linistea si o atitudine serioasa, rugandu-se impreuna cu preotul pentru sufletul celui raposat. Nu se vorbeste, nu se fac gesturi, nu se rade. De asemenea, fiind moment de rugaciune, membrii familiei trebuie sa-si impuna o retinere de a plange zgomotos ori cu vorbe, pentru a nu tulbura randuiala slujbei. Cei care tin lumanari aprinse in maini sa fie atenti sa nu aprinda hainele celor din jur si sa aiba grija sa nu curga ceara pe jos, fie ca sunt in casa, la capela mortuara sau in biserica.
  • Daca in ziua respectiva este zi de post, mancarea trebuie sa fie de post, asemenea si alimentele folosite la alcatuirea colivei. Pentru a nu gresi, este bine sa ne uitam in calendarul bisericesc, intrucat sunt si perioade de dezlegare la anumite mancaruri de dulce.
  • Dupa plecarea preotului este bine, daca se face priveghere de toata noaptea, sa se citeasca de credinciosii mai evlaviosi, din sfintele Evanghelii si Psaltirea.
  • Nu se fumeaza, nu se fac glume, nu se rade, nu se spun povesti, ci se pastreaza o atitudine solemna.
  • Unii credinciosi, in situatia cand decedatul nu s-a spovedit si nu s-a impartasit sau nu i s-a aprins lumanarea atunci cand si-a dat sufletul, solicita preotului la ectenie (rugaciunea de pomenire) sa adauge „mort nespovedit, neimpartasit si fara lumanare”. Intr-adevar, Biserica ne invata ca „trecerea cuiva din viata fara spovedanie si fara grijanie (adica ultima impartasire, inainte de a-si da sufletul) este socotita, pe drept cuvant, nu numai ca o mare paguba pentru sufletul celui raposat, ci si un mare pacat pentru cei ai lui, ramasi in viata, daca lucrul s-a petrecut din vina sau nepurtarea lor de grija”. Dincolo de aceste situatii, in cazul cand moartea s-a produs accidental, iar decedatul cand era in viata se spovedea si se impartasea, catehismul ortodox ingaduie ca atunci cand se face pomenire sau parastas pentru astfel de morti, numele lor sa fie insotit de aratarea „mort neimpartasit si nespovedit”, iar uneori si „fara lumanare”.
  • Obiceiul de a sparge o cana sau un vas atunci cand decedatul este scos din casa pentru inmormantare este pagan si exprima mentimerea unei superstitii care denota ignoranta.
  • Fanfara la inmormantare este un obicei strain de traditia ortodoxa, care n-a admis cantarea instrumentala in cult. De multe ori, astfel de formatii canta piese muzicale populare, romante, marsuri, care sunt in total dezacord cu sobrietatea evenimentului inmormantarii. Astfel de practici dovedesc lipsa de seriozitate a celor care le solicita si putinul respect ce-l poarta celor decedati. Indeosebi, in perioadele celor patru mari posturi din an, trebuie evitata cu desavarsire angajarea unei fanfare la inmormantare.
  • In timpul slujbei la biserica se va pastra aceeasi atmosfera de liniste si de reculegere.
  • Celor prezenti li se impart lumanari aprinse (uneori insotite de o batista, o panza alba sau un prosop, precum si un covrig, un mar sau un colacel etc.) de sufletul celui raposat. Cei ce primesc aceste daruri sunt datori sa spuna „Dumnezeu sa-l ierte” sau „Bogdproste!” (Cuvant slav, incetatenit la noi, dar care in traducere inseamna tot „Dumnezeu sa-l ierte!”). Aceste formule inlocuiesc pe cea obisnuita de „multumesc” ori frantuzismul „merci” care nu se folosesc in asemenea ocazii.
  • Unii credinciosi atentioneaza persoanele insarcinate cu oferirea lumanarilor, adesea chiar in timpul slujbei, sa nu dea si rudelor apropiate ale celui decedat. Practica aceasta este nefondata. Oferirea si primirea lumanarii aprinse reprezinta credinta comuna in „Lumina-Hristos” care calauzeste sufletul decedatului pe calea vesniciei. Cu atat mai mult, rudele apropiate sunt chemate sa se adauga celor ce marturisesc aceasta credinta si sa poarte in maini simbolul „luminii celei neapuse”
  • La sfarsitul slujbei, membrii familiei si ceilalti credinciosi saruta icoana aflata pe pieptul mortului, iar cei mai apropiati ca rudenie, mana ori fata mortului, aceasta reprezentand sarutarea cea mai de pe urma. Gestul acesta, semnul iertarii si al impacarii prin care ne luam ramas bun de la cel care pleaca dintre noi, se face in perfecta ordine si liniste, intrucat ne aflam in locasul bisericii si nu trebuie perturbata atmosfera slujbei de inmormantare.
  • Practica de a lipi pe crucea din mana mortului o moneda este pagana si trebuie parasita. Cu acest ban se credea ca mortii platesc luntrasului Caron trecerea peste Stix (un fluviu) al infernului. A atasa un ban de Sfanta Cruce reprezinta o impietate si perpertuarea unei superstitii pe care orice crestin ortodox nu o poate sustine.
  • Cand preotul citeste rugaciunea de dezlegare, unii credinciosi, nefiind atenti la semnsul cuvintelor, se reped sa dezlege panglica cu care sunt legate picioarele mortului. Gestul acesta trebuie evitat, ridicarea piedicii urmand sa se petreaca nu in biserica, ci la cimitir, pe marginea gropii. Preotul, de fapt, se roaga astfel: „Dezleaga, Doamne, pe adormitul robul Tau (aici ii spune numele) de pacatul sufletesc si trupesc”, iar a doua rugaciune: „Si-i iarta lui toate cate a pacatuit cu cuvantul, cu lucrul sau cu gandul, dezlegandu-l si de legatura pusa in orice chip asupra lui, cu care el insusi din manie sau din alta pricina s-a legat pe sine…”. Deci este limpede ca preotul nu se roaga pentru dezlegarea piedicii de la picioare, ci pentru dezlegarea pacatelor.
  • Coliva, vinul, colacul si capetele se vor aduce in biserica unde raman pe parcursul slujbiei inmormantarii. In coliva, colac si in capete se parind lumanari, arzand tot timpul slujbei.
  • Coroanele si pomul raman la usa busericii.
  • Barbatii vor intra in locasul sfintei biserici cu capul descoperit.
  • La capataiul celui decedat se asaza unul sau doua sfesnice, in care cei prezenti aprind lumanari.
  • La organizarea convoiului funebru se obisnuieste ca, langa cruce, cineva sa poarte fotografia indoliata a celui decedat sau icoana cu patronul numelui.
  • Atunci cand se fac opriri pentru a rosti preotul ectenia, unii credinciosi desemnati din vreme asaza sub carul mortuar ori inaintea acestuia bucati de panza alba numite poduri. Ele reprezinta „vamile vazduhului”, peste care trebuie sa treaca sufletul celui decedat, in ascensiunea sa spre tronul de judecata al lui Dumnezeu. Tot acum se imart daruri de pomana si bani celor saraci, spre pomenirea celui raposat.
  • Daca vreunul din membrii familiei sau un alt credincios (prieten, coleg de serviciu, etc.) doreste sa tina un cuvant la catafalcul celui decedat, trebuie sa ia legatura cu preotul slujitor care-i va indica momentul cel mai potrivit pentru aceasta.
  • Pentru economia de timp a celor prezenti (unele rude sunt venite de la mari departari) si pentru faptul ca un cortegiu funerar nu trebuie sa fie un prilej de fala ori de parada, este indicat sa se evite plimbarile lungi cu acest prilej, alegandu-se drumul cel mai scurt spre cimitir.
  • Exista si o alta intelegere gresita in legatura cu traseul de parcurs de la casa decedatului la biserica si de acolo la cimitir. Toti stiu ca cel decedat se duce „pe drumul fara intoarcere”. Aceasta expresie inseamna, in fapt ca mortul nu se mai intoarce, evident, acasa. Multi insa considera ca expresia „drumul fara intoarcere” ar insemna ca nu trebuie sub nici un chip sa te intorci cu mortul pe acelasi drum. De aici, o serie intreaga de complicatii, incercandu-se itinerarii greoaie, care consuma timpul si supun pe cei indoliati la parcurgerea pe jos a unor distante mari de drum, accentuandu-le inutil oboseala. Pentru a evita astfel de situatii, cei care se ocupa cu organizarea ceremonialului este bine sa se sfatuiasca, in prealabil, cu preotul.
  • Mai dainuie pe alocuri si superstitia ca in prima zi a saptamanii – luni – nu este bine sa se faca inmormantare („pentru ca e inceputul saptamanii si ar muri toti din casa”). Fireste ca o atare „credinta” este fals si nu trebuie luata in considerare, inmormantarea putandu-se sa se faca in orice zi a saptamanii.
  • Icoana de pe pieptul mortului se ia de catre rude si se duce acasa, ea folosindu-se, de regula, si la pomenirea de patruzeci de zile (panaghia). De asemenea – desi nu este obligatoriu – si toiagul poate fi luat acasa si aprins la zilele de pomenire pentru cel decedat.
  • Florile care au fost puse in sicriu este potrivit sa se stranga si, dupa acoperirea mormantului, sa fie asezate deasupra, ele amintind de frumusetea raiului.
  • Pomul (ramura de copac) impodobit cu fructe, dulciuri, covrigi etc., care s-a purtat inaintea cortegiului mortuar, se infige la mormant langa cruce, dupa ce a fost golit de bunatatile din el, care se dau de pomana.
  • Tot acum se impart, pentru sufletele raposatului diferite daruri. De preferat ca aceastas milostenie sa se indrepte catre strainii nevoiasi.
  • S-a incetatenit traditia ca, dupa astuparea mormantului, sa se dea „peste groapa”, de pomana, o plapuma (ori o patura), perne, o caldare cu apa, o gaina vie etc. Toate acestea nu au decat o singura semnificatie: milostenia pentru sufletul celui raposat care nu trebuie sa treaca neaparat de la cel ce da catre cel ce primeste peste mormant, gestul neimplicand nici o rezonanta si neavand nici o incarcatura religioasa.
  • Familia si asa incercata de durere nu trebuie sa faca excese in ceea ce priveste pregatirea de inmormantare. Un astfel de trist eveniment nu trebuie transformat in prilej de fala sau intr-o intrecere de a face pregatiri cat mai multe si cat mai scumpe. Trebuie pastrata masura in tot ceea ce intreprindem, preocupandu-ne mai mult de rugaciunea pentru sufletul celui decedat, decat de mese imbelsugate si daruri costisitoare. Nu cosciugul scump, nici multele coroane sau jerbe ori mancarurile rafinate si abundente trebuie sa preocupe familia, ci rugaciunea profunda de care sufletul decedatului are nevoie, caci se pregateste de intalnirea cu Dumnezeu. Cel mai potrivit este, in astfel de situatii, sa se faca milostenii (adica sa se dea de pomana) din alimente si haine crestinilor care traiesc o viata grea in azilurile de batrani, orfanilor, vaduvelor, caselor de copii, asociatilor de handicapati, intr-un cuvant, strainilor care efectiv au nevoie si se bucura de o haina ori de o farfurie cu mancare.

***Pr. Eugen Dragoi, Inmormantarea si pomenirile pentru morti, Ed. Ep. Dunarii de Jos, Galati, 2002


Materiile folosite la slujbe

Biserica creştină a folosit de-a lungul istoriei diferite mijloace materiale cu caracter simbolic pentru a exprima cât mai concret adevărurile sale de credinţă. Aceste mijloace materiale au valoare nu prin ele însele, ci numai în legătură cu Dumnezeu, ele neconfundându-se cu Acesta şi fiind folosite în cult numai ca auxiliare sau mijloace de exprimare a cinstirii lui Dumnezeu.

Pâinea şi vinul sunt întrebuinţate în cult în primul rând ca materie a Sfintei Euharistii. Pâinea şi vinul se folosesc şi la alte taine şi ierurgii, precum Taina Cununiei, la slujba Litiei, la slujbele legate de cinstirea celor adormiţi. Pâinea şi vinul descoperă realitatea prezenţei Mântuitorului, ca Trup şi Sânge, ele prefăcându-se după epicleza Sfintei Liturghii în Trupul şi Sângele Său. Darurile de pâine şi vin oferite de credincioşi la Proscomidie sunt dovada văzută a participării lor concrete la Jertfa Sfântă care se aduce de către preot, la Sfânta Liturghie.

Prescura din făină şi aluat dospit simbolizează sufletul desăvârşit şi întruparea lui Hristos, fiind făcută din trei elemente care reprezintă cele trei părţi ale sufletului şi Cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi: făina cu aluat – sufletul; apa – botezul şi sarea – gândul şi învăţătura Cuvântului („voi sunteţi sarea pământului…”).

Apa îi simbolizează pe credincioşii mireni, iar amestecarea ei cu vinul înseamnă încorporarea acestora în Hristos. Apa capătă o înaltă semnificaţie în cult, în cadrul Sfintei Liturghii. Amestecată cu vinul în Sfântul Potir, descoperă în chip real apa care a curs odată cu sângele din coasta lui Hristos. Sângele şi apa au devenit mai apoi cele două izvoare ale vieţii Harului: apa Botezului şi Sângele din cadrul Sfintei Împărtăşanii. Cu apa sfințită la slujba Aghiasmei Mari sau Aghiasmei Mici se binecuvintează și se sfințesc obiectele de cult și toate cele necesare vieții omenești: lucrurile, vietățile și roadele pământului.

Untdelemnul este principalul element din compoziţia Sfântului Mir. Cele 42 de mirodenii din compozitția lui arată bogăţia darurilor Duhului Sfânt, iar prin sfinţire devine purtător al energiilor dumnezeiești. In cultul divin, untdelemnul se foloseste la Taina Sfantului Botez, la sfintirea bisericilor si a caselor, la miruirea credincioșilor și la Taina Sfântului Maslu. Prin ungere se transmite mila și ajutorul lui Dumnezeu peste creație, peste cei vii si peste cei adormiți întru nădejdea Învierii.

Coliva vine de la grecescul „ta koliva” (ofrandă). Ea se prepară din grâu fiert, îndulcit cu miere sau zahăr şi amestecat cu mirodenii şi miez de nucă. Coliva simbolizează însuşi trupul celui răposat, deoarece hrana principală a trupului omenesc este grâul. Ea este expresia materială a credinţei noastre în nemurire şi Înviere. „După cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să aducă roadă, trebuie să fie îngropat mai întâi în pământ pentru ca să putrezească, tot aşa şi trupul omenesc mai întâi se îngroapă şi putrezeşte, pentru ca să învieze apoi, întru nestricăciune”, spune Apostolul Pavel.

Tămâia este răşina colectată și uscată de la arbori originari din Africa sau India, dar se poate obține și din alte esențe lemnoase. Pentru a avea un miros şi mai plăcut se amestecă cu alte aromate, precum smirna. În cultul Vechiului Testament tămâia era nelipsită de la jertfele aduse la altar. În primele secole creştine avem mărturii despre folosirea tămâiei în randuiala Liturghiei Sfantului Iacob și în Liturghia Sfantului Marcu, iar mai tarziu și în Liturghiile Sfinților Vasile și Ioan Gură de Aur, unde avem și formule speciale de binecuvântare a tămâiei folosite la cădire. Tămâierea este folosită și la alte sfinte slujbe și manifestări de cult, precum procesiuni, vohoade, înmormântări, sarcina aceasta revenind diaconilor.

Lumina este un simbol al bucuriei împărtăşirii din lumina dumnezeiasă, necreată. Lumânarea sau candela, prin lumina ei, devine mijloc de legătură între om şi Dumnezeu. Lumina produsă prin ardere este jertfa materiei care se integrează în cultul de slăvire a lui Dumnezeu. Sfeșnicele cu lumânări au unul sau mai multe braţe, simbolizând unitatea Sfintei Treimi, cele două firi ale lui Hristos, Sfânta Treime,  cele 7 daruri ale Sfântului Duh sau cei 12 Apostoli.

Busuiocul este o plantă aromată folosită în ritualul sfințirii apei, precum și la sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci (14 septembrie). Numele vine din grecescul ”basileus” (împărat), deoarece creștea pe locul unde Sfânta Împărăteasă Elena a descoperit Sfânta Cruce a Domnului Iisus Hristos.

Frunzele de tei sau de nuc, binecuvantate de Rusalii, simbolizează limbile de foc ale coborarii Sfantului Duh. Ele sunt chipul nenumăratelor daruri ale Duhului Sfant.

Ramurile de salcie sunt binecuvântate și împărțite cre­dincioșilor în Duminica Floriilor, în amintirea ramurilor de finic și de măslin, cu care mulți­mile au întâmpinat pe Hristos la intrarea în Ierusalim. Obiceiul este străvechi, menționat chiar în sec. al IV-lea de către pelerina Egeria. Păstorul Herma numește martirii „ramuri de salcie purtătoare de rod” ale copacului divin, care este Hristos.


Parastasul

Ce este parastasul?

Potrivit învăţăturii şi credinţei creştine, viaţa omului nu se sfârşeşte o dată cu moartea trupului, iar sufletul îşi continuă existenţa şi dincolo de hotarele vieţii pământeşti. Din acest motiv, nu dăm uitării pe cei adormiţi nici după înmormântarea lor, ci îi pomenim pururi, ne rugăm şi mijlocim pentru odihna şi pentru iertarea păcatelor lor.

Cât timp suntem în viaţă putem să facem toate pentru sufletele noastre: să priveghem, să postim, să ne rugăm continuu etc. Imediat ce murim, însă, nu mai putem face nimic pentru acestea. Însă dacă cineva vorbeşte lui Dumnezeu despre cei răposaţi, îl va auzi Dumnezeu, îi va asculta rugăciunea. Cu alte cuvinte în faţa lui Dumnezeu este utilă şi folositoare „mijlocirea”. Când cei dragi nouă pleacă din lumea aceasta, lasă în urma lor o rugăminte, care sună mai degrabă a poruncă: „…vă rog pe toţi şi cu stăruinţă cer vouă să vă rugaţi neîncetat lui Hristos-Dumnezeu pentru mine, ca să nu fiu rânduit, după păcatele mele, la locul de pedeapsă, ci să mă aşeze unde este lumina vieţii” (Slava de la Slujba înmormântării). Aşadar, cei adormiţi doresc să ne pese totdeauna de ei. Întotdeauna să facem ceva pentru sufletele lor.

Ce putem face pentru ei?  Rugăciune şi milostenie!

Slujba care se face pentru cei răposaţi se numeşte parastas (din greceste parastasis = a sta în rând cu cineva, a sta alături de cineva, a mijloci pentru cineva) şi înseamnă rugăciune de mijlocire la Dumnezeu pentru sufletele celor care nu mai sunt printre noi.

Creştinii nu-şi uită morţii după îngroparea lor, ci se preocupă de rugăciuni pentru ei şi de pomenirea numelui lor. Soroacele de pomenire individuală a morţilor în Biserica Ortodoxă sunt următoarele:

  • La 3 zile după moarte (care coincide, de regulă, cu ziua înmormântării), în cinstea Sfintei Treimi şi a Învierii din morţi a Mântuitorului a treia zi;
  • La 9 zile după moarte, “ca răposatul să se învrednicească de părtăşia cu cele 9 cete îngereşti şi în amintirea ceasului al nouălea, când Domnul, înainte de a muri pe cruce, a făgăduit tâlharului raiul pe care ne rugăm să-l moştenească şi morţii noştri“;
  • La 40 de zile (sau şase săptămâni), în amintirea Înălţării la cer a Domnului, care a avut loc la 40 de zile după Înviere, “pentru ca tot aşa să se înalţe şi sufletul răposatului la cer“;
  • La trei, şase şi nouă luni, în cinstea Sfintei Treimi;
  • La un an, după exemplul creştinilor din vechime care în fiecare an prăznuiau ziua morţii martirilor şi a sfinţilor, ca zi de naştere a lor pentru viaţa de dincolo.
  • În fiecare an, până la 7 ani de la moarte, ultima pomenire anuală amintind de cele 7 zile ale creaţiei.

De reţinut!

Spre a nu greşi în privinţa pregătirilor pentru aceste pomeniri, cel mai indicat este să se ia legătura în prealabil cu preotul. Acest lucru este necesar întrucât trebuie stabilite, de comun acord, data şi ora săvârşirii pomenirii.

De obicei, soroacele nu se fac în orice zi a săptămânii, ci mai ales marţea, joia şi sâmbăta.

La aceste zile de pomenire individuală a celor răposaţi, Biserica a stabilit zilele de pomenire generală a morţilor, şi anume: sâmbăta dinaintea duminicii lăsatului de sec de carne sau a Înfricoşatei judecăţi, numită şi Moşii de iarnă, sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt sau Moşii de vară, la care tradiţia a adaugat şi Moşii de toamnă (între 26 octombrie şi 8 noiembrie), sâmbetele Postului Mare, Paştele blajinilor (luni după Duminica Tomei) şi Joia Înălţării, în special pentru eroi, ca şi ziua hramului bisericii.

Toate aceste zile de pomenire, individuală sau colectivă, sunt momente de vie şi profundă comuniune cu cei răposaţi. Ele trebuie respectate şi cultivate, căci prin aceasta întreţinem vii cultul morţilor şi pomenirea lor.

În acelaşi timp, pomenirea morţilor  este un moment de reflecţie şi pentru fiecare dintre noi. Fără îndoială, moartea este cel mai sigur şi totodată cutremurător eveniment din viaţa noastră. Fireşte, ar trebui să o avem în vedere şi să ne facem probleme. Nimeni nu a  semnat un contract cu viaţa pământească pentru prelungirea acesteia. Prin gândul la moarte, gravat adânc în sufletul nostru, vom fi mai îndreptaţi şi mai realişti. Putem deveni alţi oameni. Mai  buni!

Ce materii pregătim pentru parastas?

Întotdeauna slujba de pomenire a morţilor este precedată de Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie care se săvârşeşte în sfânta biserică. Pentru slujba parastasului orice creştin aduce o colivă, colac sau prescură, vin, lumânări, tămâie şi cărbuni.

Coliva, făcută din grâu fiert, îndulcită cu miere sau cu zahăr, închipuie însuşi trupul celui/celor răposaţi, dar are şi o semnificaţie duhovnicească deosebită, fiind un simbol al învierii trupului, pentru că după cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să aducă roadă, trebuie să fie îngropat mai întâi în pământ şi să putrezească, tot aşa trupul omenesc mai întâi se îngroapă şi putrezeşte, pentru ca să învieze întru nestricăciune. Dulciurile care intră în compoziţia colivei reprezintă dulceaţa vieţii celei veşnice pe care ne dorim şi pentru care ne rugăm să o dobândească cei adormiţi. Pe colivă se aşază Sfânta Cruce şi se ornează în chip frumos (de obicei cu bombonele colorate, care închipuie frumuseţea faptelor bune pe care răposatul/răposata le-a lasat ca mărturie în lumea aceasta).

Colacul sau prescurile sunt de obicei frumos împletite şi poartă pe ele simboluri liturgice (sfânta cruce). Pe acestea (colivă, colaci) se aşază o lumânare aprinsă. Lumânarea este semnul şi chipul trecerii noastre prin viaţă. Aşa cum arde şi se consumă lumânarea, aşa arde şi se consumă viaţa noastră. Lumânarea este şi un frumos simbol al omului bun: lumânarea, pentru a oferi lumină trebuie ca, încet-încet, să se consume. La fel şi creştinii (cărora Iisus le-a spus “Voi sunteţi lumina lumii!“), pentru a fi lumină pentru cei din jur, pentru a fi coerenţi şi a-şi trăi corect credinţa, trebuie să se jertfească, să ofere ceva din ei, să se consume în fiecare zi câte puţin.

Lumânarea se mai aseamănă nouă oamenilor şi prin fragilitatea sa: se rupe atât de uşor, se sfărâmă, şi totuşi oferă ceea ce nu poate oferi nici piatra, nici apa, nici pământul: flacără, pentru a fi lumină şi căldură lumii.

Vinul, care se toarnă cruciş pe colivă (trupul celui răposat), semnifică aromatele cu care a fost uns trupul Domnului.

De asemenea, se obişnuieşte să se ofere un prosop (de la gr. prósopon = persoană). El se oferă pentru a ne aduce aminte de persoana în numele căreia s-a dat pentru a o pomeni.

Am amintit că, pe lângă rugăciune, este necesară milostenia.

Prin milostenie se mângâie sufletele celor adormiţi. „Mila curăţă toate păcatele!” (Tobit 12,9). Cu siguranţă trebuie să miluim pe cel care are nevoie de milostenie: pe înfometat, pe cel gol, pe cel însetat. Când un semen de-al nostru este miluit,  se alină şi se bucură. Şi dacă se roagă pentru cei răposaţi, rugăciunea lui are o mare putere (de aceea se şi spune când primim ceva de pomană: Dumnezeu să-l  ierte! sau Bogdaproste!).

Cine dă de mâncare celui flămând, de băut celui însetat, de îmbrăcat celui gol, acoperiş celui străin, slujeşte Domnului, întrucât Domnul se identifică cu toţi cei aflaţi în categoriile menţionate mai sus. Cine merge la cel bolnav şi la cel din închisoare, la Domnul merge. Şi în Sfânta Scriptură stă scris: „Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului şi El îi va răsplăti fapta lui cea bună” (Pilde 19,17).

Când nu facem parastase?

Nu se fac parastase în următoarele zile şi perioade din cursul anului:

  • Duminicile de peste an, pentru că duminica, amintind de Ziua Învierii, e zi de bucurie, iar nu de întristare;
  • În cele douăsprezece zile dintre Naşterea şi Botezul Domnului. Chiar dacă în unele biserici se fac parastase duminica, cel puţin în duminicile Penticostarului, adică în cele dintre Paşti şi Rusalii, nu se cuvine nicidecum să se facă parastase, pentru a nu se întuneca bucuria Praznicului cel mare al Învierii;
  • De la lăsatul secului de carne până la sâmbăta întâi din Postul Mare, sâmbăta Sf. Teodor;
  • Din sâmbăta Floriilor până în Duminica Tomei;
  • La praznicele împărăteşti sau la sărbători mari;
  • În timpul Postului Mare, nu se face parastas în zilele de rând (luni, marţi, miercuri, joi, vineri), deoarece în aceste zile nu se face liturghie obişnuită sau deplină.

Alte sfaturi legate de pomenirea morţilor

  • Este de dorit ca pomenirile să se facă legate de săvârşirea Sfintei Liturghii, aceasta fiind cea mai importantă slujbă de mijlocire pentru cei morţi. Dacă nu este posibil de fiecare dată, cel puţin la 40 de zile, la un an şi la şapte ani, ar fi de dorit ca parastasul să urmeze după Sfânta Liturghie;
  • La întocmirea sau scrierea pomelnicului nu este nici nevoie şi nici recomandat să se adauge “la pomenirea de nouă zile, 40 de zile, un an, şapte ani, mort fără lumânare etc.“. Cărţile de cult nu prevăd aşa ceva şi nici slujitorii nu trebuie să adauge nimic în plus, ca şi când ar trebui să atragem atenţia Mântuitorului asupra sorocului de care este vorba;
  • La pomenirea de 40 de zile, numită pe alocuri slujba de ridicare a Panaghiei, pe lângă celelalte, se pregătesc o icoană şi un colac. Din colac preotul va scoate părticica pe care o va aşeza apoi pe icoană şi din care va împărţi spre gustare rudelor răposatului;
  • Referitor la darurile care se dau de pomană, se obişnuieşte ca, la 40 de zile şi la un an, să se dea diferite lucruri şi, mai ales, îmbrăcăminte şi încălţăminte, obiecte de uz casnic, dar nu ne opreşte nimeni să dăm oricând şi orice pentru cel răposat. Există obiceiul îndătinat să se împartă de fiecare dată farfurii cu mâncare, căni sau pahare, precum şi linguri sau furculiţe: şase, douăsprezece, douăzecişipatru. Rânduielile bisericeşti nu prevăd nimic în această privinţă şi fiecare poate da cât crede de cuviinţă, numărul acestora neavând nicio influenţă asupra stării sufleteşti a celui răposat;
  • După oficierea slujbei şi binecuvântarea ofrandelor de mâncare şi băutură, cei prezenţi sunt datori să mănânce cu bună-cuviinţă şi cu rugăciune în gând, pentru cel decedat. Nu se vorbeşte fără rost, nu se fac glume, nu se râde, dar nici nu se mănâncă, nici nu se bea întocmai ca la nuntă. În loc de “noroc!” sau altă urare, atunci când se gustă din pahar, se zice “Dumnezeu să-l/s-o ierte!“, iar când se primeşte un vas, îmbrăcăminte etc. de pomană, nu se zice „Mulţumesc!“, ci “Dumnezeu să primească!

Sfântul Botez

Sfantul Botez este întâia dintre Tainele Sfintei Biserici, în urma căreia devenim membri ai Bisericii lui Hristos şi ne putem invrednici de primirea celorlalte Sfinte Taine.

Taina Sfantulul Botez a fost asezata de Mantuitorul Iisus Hristos prin cuvintele: “Mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh” (Matei XXVIII, 19). Mântuitorul ne spune şi despre importanţa acestei Sfinte Taine: “De nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea sa intre in imparatia lui Dumnezeu.” (Ioan III, 5)

Botezul în apa Iordanului al Sfântului Ioan inchipuia doar curatirea de pacate prin credinta si pocainta: “Eu unul va botez cu apa spre pocainta, dar Cel ce vine dupa mine este mai puternic decat mine; Lui nu sunt vrednic sa-I duc incaltamintea. Acesta va va boteza cu Duh Sfant si cu foc” (Matei III, 11).

Partea vazuta a Tainei Sfantului Botez consta din afundarea de trei ori in apa sfintita a celui ce se boteaza si in rostirea cuvintelor : “Se botează robul lui Dumnezeu (N) în numele Tatalui, amin, si al Fiului, amin, si al Sfantului Duh, amin; acum si pururea si in vecii vecilor, amin”.

Biserica ortodoxă face Botezul prin afundare, nu prin turnare sau prin stropire, deoarece chiar cuvantul botez are insemnarea de “a afunda”, “a cufunda”. Sub forma de turnare sau prin stropire se savarseste doar in imprejurari cu totul deosebite, cand cineva este greu bolnav sau cand nu se afla la indemana apa din destul. Apa care se foloseste la Taina Sfantului Botez trebuie sa fie naturala, curata, cu nimic amestecata.

Efectele primirii Tainei Sfantului Botez sunt iertarea pacatului stramosesc si a tuturor pacatelor savarsite inainte de Botez in situatia celor ce se boteaza mai tarziu, renasterea sau nasterea la o viata noua duhovniceasca, de curatie si sfintenie. De asemenea, cel botezat se numără de acum între fiii Bisericii, putându-se împărtăşi de toate celelalte Sfinte Taine si de bunurile sufletesti pe care Sfanta Biserica le daruieste membrilor ei.

Botezul sterge vina si pedeapsa pentru pacate, dar el nu nimiceste si urmarile pacatului stramosesc, cum sunt slabirea vointei si inclinarea spre rau, pofta inimii, suferintele, bolile si moartea.

Săvârşitorii Tainei Sfantului Botez sunt episcopii si preotii, caci lor le-a incredintat Mantuitorul Iisus Hristos puterea de a savarsi Sfintele Taine. Numai in caz de nevoie poate boteza si diaconul, iar in cazuri cu totul deosebite poate face acest lucru si un simplu credincios creştin, avand insa grija sa rosteasca cuvintele care arata ca lucrarea se face in numele Sfintei Treimi. In acest caz, daca cel botezat traieste, trebuie chemat preotul pentru citirea rugaciunilor din randuiala Botezului si administrarea Tainei Mirungerii si Împartasaniei.

Primitorii Tainei Sfantului Botez sunt toti cei nebotezati, de orice varsta ar fi ei.

In ceea ce priveste faptul ca pruncii nu pot sa-si marturiseasca credinta crestina, Biserica are ca garant pe nasii care-i primesc la botez, care marturisesc pentru acestia credinta crestina rostind Crezul si care isi iau indatorirea ca finii lor sa fie crescuti de ei in credinta Bisericii.

Botezul poate fi savarsit pruncilor pe temeiul credintei nasilor lor. Mantuitorul a vindecat pe sluga sutasului din Capernaum pentru credinta stapanului sau, a vindecat pe fiica femeii canaanence pentru credinta mamei sale si a inviat pe fiica lui Iair pentru credinta tatalui sau si pe fiul vaduvei din Nain pentru credinta mamei sale.

Ca sa faca marturisirea de credinta, nasului i se cere sa fie un bun credincios crestin ortodox şi sa fie mai in varsta. Parintii pruncului nu pot fi nasi.

Nasul are indatorirea sa ingrijeasca de viata sufleteasca a finului sau, invatandu-l, la vremea cuvenita, adevarurile dreptei noastre credinte spre a face din el un bun credincios, madular sanatos al Sfintei Biserici. Dar si finul este dator cu ascultare si cu respect fata de nas, in aceeasi masura cum ii asculta pe parintii sai trupesti.

Exista un Botez al muceniciei sau al sangelui (Matei X, 32 ; XVI, 25), cunoscut in cele dintai veacuri crestine, intelegand prin el moartea martirica, in persecutii, pentru Mantuitorul Iisus Hristos. Sfintii parinti il socotesc asemenea Botezului din apa si din Duh, umeori chiar mai de pret decat acesta (sfantul Grigorie Teologul).
Mai cunoastem si Botezul dorintei care consta in dorinta arzatoare a cuiva de a ajunge membru al Sfintei Biserici, ducand o viata de pocainta si in virtute. Daca dintr-o pricina oarecare fara voia lui nu ajunge sa primeasca botezul prin apa si prin Duh, el e socotit botezat cu Botezul dorintei.

Taina Sfantului Botez nu se repeta. Caci “este un Domn, o credinta, un botez” (Efes. IV, 5)… “Marturisesc un botez spre iertarea pacatelor”, rosteste cel ce primeste Sfanta Taina a Botezului (Art. 10 din Simbolul Credintei). Intr-adevar, dupa cum cineva nu se naste trupeste decat o singura data, tot asemenea nasterea sufleteasca nu poate fi decat una singura. Numai daca a fost gasit un prunc si nu se stie sigur de a fost sau nu botezat, atunci acesta este botezat conditionat, daca n-a fost botezat. Deci nici aici nu se savarseste un al doilea botez.

Botezul se săvârşeşte în pridvorul sau în pronaosul bisericii. Este oprită săvârşirea botezului nu numai în case, ci chiar în paraclisele din casele particulare. Numai în cazuri cu totul rare şi de mare nevoie, frig grozav, pericol de moarte pentru prunc, se îngăduie săvârşirea botezului în case.

Pentru botezul pruncilor nu există zile sau ceasuri hotărâte, pentru a nu se întâmpla să moară nebotezaţi. Dacă pruncul este firav şi există temere că nu va trăi, el poate fi botezat îndată după naştere. Dacă nu, botezul se face de obicei la opt zile după naşterea pruncului sau în orice zi de sărbătoare, după Sfânta Liturghie.

Momente importante inainte de Botez

  • După naşterea pruncului, moaşa (sau cineva al casei) aduce la biserică într-un vas apă curată pentru sfinţire, iar preotul o sfinţeşte. Cu apa sfinţită se stropeşte casa şi pruncul. Se face rugăciune în această zi pentru a-I aduce laudă lui Dumnezeu şi a-I mulţumi pentru că s-a născut om în lume. De asemenea, preotul şi cei ai casei se roagă pentru ca pruncul să trăiască şi să primească botezul.
  • La opt zile preotul merge la casa unde s-a născut pruncul, stropeşte casa în chipul crucii, apoi însemnează pruncul, binecuvântându-l la frunte pentru minte, la gură pentru cuvânt şi suflare, iar la inimă, unde avem noi vieţuirea, pentru putere, zicând: „Mâinile Domnului te-au făcut şi te-au zidit”.
  • Tot în a opta zi se pune, printr-o rugăciune specială, numele pruncului.

La slujbă în biserică

  • Înainte de slujba botezului (atunci când pruncul este adus la biserică pentru botez) se citesc exorcismele (trei rugăciuni în care preotul roagă pe Dumnezeu să îndepărteze de la cel care se botează toată puterea cea rea a diavolului), lepădările(în timpul cărora naşul, purtând pruncul în braţe, este întors cu faţa spre Apus – locaşul celui rău – şi scuipă într-acolo de trei ori, în semn că s-a lepădat de diavol şi de lucrările lui) şi unirea cu Hristos (în timpul căreia naşul, purtând pruncul în braţe, este întors cu faţa spre Răsărit şi mărturiseşte unirea cu Hristos);
  • Sfinţirea apei pentru botez (apa este elementul natural cel mai des folosit pentru curăţenia trupească şi, prin urmare, simbolul cel mai potrivit al curăţirii spirituale sau sufleteşti);
  • Ungerea celui ce se botează cu untdelemn sfinţit (semnul milei şi bunătăţii dumnezeieşti, prin care cel ce se va boteza a fost izbăvit de noianul păcatelor) pe frunte, piept, la mâini şi la picioare;
  • Întreita afundare a pruncului (cea mai de seamă parte a botezului); prin afundarea în apă se închipuie moartea pentru viaţa în păcat şi îngroparea cu Hristos; prin ieşirea din apă se închipuie învierea împreună cu Hristos; cristelniţa (sau colimvitra) şi apa botezului sunt mormânt şi maică duhovnicească; ele închipuiesc pe de o parte apa Iordanului, dar şi mormântul în care a fost îngropat Mântuitorul;
  • Ungerea cu Sfântul şi Marele Mir (a doua taină care se administrează pruncului după botez) care este semnul împărtăşirii reale de darurile Duhului Sfânt: la frunte, ochi, nări, gură şi urechi – pentru sfinţirea simţurilor, pe piept şi pe spate – pentru sfinţirea inimii şi a voinţei, la mâini şi la picioare – pentru sfinţirea faptelor şi a căilor creştinului.
  • Înconjurarea mesei şi a cristelniţei este expresia jubilării şi a bucuriei Bisericii pentru intrarea în sânul ei a unui nou credincios;
  • Tunderea noului botezat;
  • Împărtăşirea cu Sfintele Taine (a treia taină care se administrează).

Ce este necesar pentru slujbă

  • Pânza albă 1×1m, în care va fi înfăşurat pruncul după botez şi care închipuie veşmântul luminat şi nestricăcios al celor spălaţi şi curăţiţi de păcate (ea se numeşte în unele părţi ale ţării şi crijmă, o formă veche slavă a cuvântului grecesc hrisma, adică ungere sau sfinţire);
  • Fâşie de pânză 1mx5cm;
  • Lumânarea;
  • O sticlă cu untdelemn sau ulei;
  • O sticlă cu vin roşu dulce;
  • Un săpun;
  • Prosoape albe;
  • Documentul de naştere al copilului.

De reţinut! Toţi cei prezenţi la slujbă trebuie să aibă o ţinută vestimentară decentă şi să participe la toate momentele cu rugăciune.


Sfânta Cununie

Ce este Cununia?

Cununia sau slujba nunții este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin preot, se împărtășește harul Sfântului Duh unui bărbat și unei femei ce se unesc liber în căsătorie. Căsătoria începe cu o iubire în care se sintetizeazã atracția trupească și cea spirituală, cu o iubire în care fiecare prețuiește pe celălalt și afirmă în iubirea sa disponibilități nelimitate de a-l respecta ca persoană, de a accepta toate jertfele și oboselile pentru el. Dar iubirea este o legătură ce se actualizează în fapte, aspectul spiritual căpătând un loc tot mai important în ea. Fiecare din cei doi săvârșește tot mai multe semne de atenție, de înțelegere, de slujire și de jertfire pentru celalalt, iar acestea îi leagă tot mai strâns, îi fac să se cunoască și să se prețuiască tot mai mult.

Cine este săvârșitorul tainei?

Săvârșitorul Tainei este în Biserica ortodoxă preotul, pentru că prin el vine în fața celor ce se căsătoresc și în mijlocul lor în mod nevăzut Însuși Hristos, Care pecetluiește legătura naturală pe care ei o realizează prin consimțirea între ei și care îi menține pe aceștia uniți în El. Prin preot căsătoria celor doi devine ca o celulă vie a Bisericii, umplută de harul lui Hristos din ea.

Cine sunt primitorii tainei?

Primitorii tainei sunt doi credincioși creştini ai Bisericii, de sex diferitnecăsătoriți, din care niciunul nu a fost căsătorit bisericește mai mult de trei ori și care nu au între ei o rudenie mai apropiată de gradul cinci.

Ce condiții trebuie să îndeplinească primitorii tainei (mirii)?

Până astăzi, s-au păstrat câteva condiţii de bază pentru miri, neschimbate de la începuturile Bisericii:

  • să fie botezaţi;
  • să fie creştini ortodocşi;
  • să nu fi fost căsătoriţi înainte;
  • cei doi tineri să nu fie rude pe linie consagvină, de încuscrire sau spirituală;
  • să nu fi făcut păcate care să-i îndepărteze de la starea de creştini ortodocşi.

Naşii. Ce sunt ei şi care este rostul lor?

Atât la logodnă, cât şi la cununie, mirii sunt asistaţi de naşi sau nuni. Ei sunt martori şi garanţi (chezaşi) ai seriozităţii angajamentelor reciproce luate de viitorii soţi şi ai trăniciei legăturii lor. La logodnă ei pun mâna cu preotul, pe inele, iar la cununie, pe cununiile care se aşază pe capetele mirilor, fiind părtaşi la actul sfânt care se săvârşeşte. Naşii trebuie să fie obligatoriu creştini ortodocşi, cununaţi ortodox, cu vieţuire creştinească exemplară şi mai în vârstă decât mirii, purtându-se faţă de miri ca nişte părinţi şi învăţători ai lor.

Locul săvârşirii slujbei

Slujba cununiei se săvârşeşte în biserică. Întâi pentru că biserica este locaşul în care Dumnezeu este totdeauna prezent (mai ales prin Sfintele Daruri) şi în care se săvârşesc şi celelalte Sfinte Taine. În biserică nunta e făcută în faţa lui Dumnezeu Însuşi şi cu binecuvântarea Lui, căpătând astfel caracterul de act sfânt şi o garanţie mai mare de trăinicie şi durabilitate. Al doilea, pentru că nunta, fiind unul dintre momentele cele mai de seamă din viaţa omului, trebuie săvârşită în mijlocul comunităţii, al parohiei, cu participarea credincioşilor parohiei din care mirii fac parte. In situatii exceptionale, cununia se poate savarsi si in afara bisericii.

În timpul săvârşirii cununiei avem următoarele momente importante:

  • Consfinţirea legăturii dintre bărbat şi femeie, în momentul în care preotul rosteşte cuvintele din a treia rugăciune de binecuvântare:  Insuti si acum, Stapane, trimite mâna Ta din sfântul Tău locaş şi uneşte pe robul Tău (N), cu roaba Ta (N);
  • Punerea cununiilor. Cununiile sunt făcute în chipul coroanelor cu care se încununau odinioară regii şi împăraţii, biruitorii în războaie şi în întrecerile din arene. Ele sunt semnele puterii, ale stăpânirii şi ale biruinţei (la bărbaţi), ori ale frumuseţii şi curăţiei sufletesti si trupesti (la femei). Cununiile se aşază pe capul mirilor ca o răsplată adusă curăţiei şi fecioriei acestora, pe care au păstrat-o până la nuntă; ele reprezintă şi cununile de spini purtate de Mântuitorul în drumul Său spre patimă, de aceea sunt şi un avertisment către miri, anume că viaţa trebuie să le fie o permanentă răstignire a propriilor comodităţi, capricii etc, pentru o bună comuniune cu celălalt;
  • Citirea Sfintei Evanghelii în care se istoriseşte prima minune săvârşită de Mântuitorul la Nunta din Cana Galileii;
  • Gustarea de către miri din paharul cu vin, pe care preotul îl binecuvintează. Paharul cu vin închipuie bucuria şi veselia nunţii, cât şi soarta comună a viitorilor soţi, care vor avea parte de aceleaşi bucurii şi necazuri;
  • Înconjurarea mesei de către miri, naşi şi slujitori este expresia jubilării şi a bucuriei Bisericii pentru că s-a întemeiat o nouă familie; reprezintă, de asemenea, şi plecarea în viaţă a mirilor ca familie;
  • Formulele de felicitare de la sfârşit: Mărit să fii, mire, ca Avraam…. Iar tu, mireasă, mărită să fii ca Sarra.

Ce este necesar pentru slujbă

  • Certificatul de căsătorie civilă a  mirilor, fără de care nu se poate săvârşi Sfânta Taină a Cununiei;
  •  Două lumânări;
  • Inelele (verighetele);
  • O sticlă cu vin roşu dulce;
  • Două pişcoturi.

De reţinut!

Toţi cei prezenţi  la slujbă trebuie să aibă o ţinută vestimentară decentă şi să  participe la toate momentele cu rugăciune.

Mirii se vor prezenta, de comun acord cu preotul slujitor, la spovedanie şi la cateheza privind Taina Cununiei.


Sfântul Maslu

Taina Sfântului Maslu ca înțeles și semnificații este admirabil cuprinsă în cele șapte Sfinte Evanghelii care, prin înțeleapta lor alegere ca text (pericopă) și ordine de citire, prezintă lucrarea lui Dumnezeu de identificare, de îngrijire, de vindecare a tuturor celor care sunt bolnavi trupește și sufletește – conștient sau mai puțin conștient.

Atunci când cineva suferă un accident grav și este rănit la limită, găsește puterea de a lupta pentru supraviețuire atunci când vede medicul alături, prezența lui devine sursă de curaj și speranță de vindecare. Taina Sfântului Maslu are același efect încurajator însă mult mai complex, după cum vom vedea din tâlcuirile celor șapte Evanghelii.

Prima Evanghelie…

…a Samarineanului milostiv ne plasează în lumea reală din viața reală a fiecăruia, și anume că viața e un drum din Ierihonul pământesc către Ierusalimul ceresc, drum plin de primejdii, de tâlhari specializați în furtul calificat de timp, de pace, de liniște, de curaj, de credință, de Dumnezeu care, după ce atacă lasă victime nenumărate în agonia disperării și a deznădejdii, plini de răni adânci – numite patimi. Adică noi cei după chipul lui Dumnezeu, odată răniți suntem infestați cu veninul urii și devenim după chipul celuilalt – adică aproape morți. Ca un duș rece, această Evanghelie ne smulge din fantezia reclamelor și ne repune realitatea vieții cotidiene, însă, totodată ne prezintă și ne asigură de realitatea Marelui Doctor, veșnicul Călător, Care, deși venit special pentru căutare și vindecare, lasă permanent impresia că toate vindecările sunt simple coincidențe „omul potrivit la locul potrivit”.

Deci prima Evanghelie ne asigură că de două mari realități, prima că fiecare ascunde în el boli mai mult sau mai puțin evidente dar și mortale dacă sunt netratate, a doua că nu suntem singuri în suferința noastră, că Dumnezeu știe perfect unde zacem, cine ne-a făcut rău, și cum se poate vindeca – știe pentru că nu suntem priviți de sus printr-o lupă, ci Dumnezeu este alături – aproape, lângă noi, iar o dată găsiți suntem duși la casa de oaspeți și îngrijiți. De asemenea, se cunoaște aici cauza, sau microbul cauzator de moarte pentru fiecare și anume diluarea până la încetare a iubirii din noi – de aceea Evanghelia începe cu acel dialog referitor la iubire, care este sângele sufletului – un om care urăște este un om cu inima de gheață, rece, muribund spiritual.

A doua Evanghelie…

…a lui Zaheu vameșul, ne confirmă că vindecarea este la dispoziția tuturor, dar o primesc doar cei care și-o doresc, se vindecă doar cei care îl caută pe Hristos, iar căutarea este valabilă chiar dacă are intensitatea firavă a acestui vameș. Curiozitatea lui nespectaculoasă a fost producătoare de mântuire, deoarece căutarea noastră este cea mai frumoasă invitație pe care o putem face lui Dumnezeu, Care se autoinvită în casa sufletului fiecărui om curios duhovnicește. Deși Dumnezeu nu-i cere nimic lui Zaheu și nici nu-i face observație, sau măcar aluzie la modul avar de viețuire, el își „injectează” singur medicamentul dăruirii primit tainic prin prezența Mântuitorului în viața lui, in casa lui – ”căci Fiul Omului a venit să mântuiască pe cel pierdut”.

A treia Evanghelie…

…continuă povestea omului căzut în mâinile tâlharilor, care, dus la o casă de oaspeți are parte de servicii de calitate, profesioniste, harice căci „gazda” chiar se pricepe să primească și să îngrijească „oaspeții” – care de fapt sunt aduși de Dumnezeu fiecare în parte pe asinul Lui – adică smerenia Lui, căci atragerea cuiva în Biserică este lucrarea tainică a lui Dumnezeu în fiecare suflet. Gazda este instruită bine și mai ales investită cu putere, cu har, cu viața lui Hristos în ea, și are toate instrumentele și medicamentele cu garanție nelimitată – Sfintele Taine. Ele sunt atât de eficace că pot „tămădui orice boală și orice neputință din popor”. O altă calitate este oferirea ca dar din dar a acestor „servicii medicale ”.

Evanghelia a patra…

…ne clarifică faptul că tot ceea ce primim bun de la Dumnezeu nu ne este dat nici ca merit, nici ca obligație, ci pur și simplu dintr-o dragoste pe cât de dezinteresată pe atât de nefirească, Lui Dumnezeu îi face plăcere să ne ia neputințele si să ne poarte bolile doar pentru a vedea acel zâmbet frumos și binefăcător de pe chipul nostru. Profetul Isaia, menționat in Evanghelie, arată că această calitate minunată de Tată presupune asumarea imediată și fără compromis a durerilor fiilor – atitudine de altfel probată de fiecare părinte care are copii. De aceea, vindecarea este gratuită, dezinteresată, fără scoatere de ochi, fără judecată, fără a cere socoteală, fără aducere aminte. Dumnezeu nu se așteaptă la gesturi fantastice de recunoștință, mai ales că de multe ori nu are unde să-și plece capul, nu găsește un adăpost în sufletele noastre, care, poate câteodată, speculează mai mult astfel de momente.

Evanghelia a cincea…

…oferă din textul ei un cuvânt pe care se sprijină întreaga omenire cu viața ei cu tot și anume „întârzierea” Mirelui, adică răbdarea ieșită din comun și de multe ori nejustificată (asta ca să fim sinceri) a lui Dumnezeu în ceea ce privește dorința noastră de întoarcere, de vindecare. ”Din mila Sfântului, facem umbră pământului” spunea cu precizie Mihai Eminescu, întruchipând într-un vers toată taina vieții noastre. Nu este nefiresc să mai rămânem fără untdelemn în candele,dar este strigător la cer de sfidător să nu încercăm să o umplem măcar – curată nebunie. Refuzul categoric al ajutorului, a mâinii întinse a lui Dumnezeu duce inevitabil la veșnica și permanenta izolare de El.

Evanghelia a șasea…

…reprezintă apogeul lucrării de vindecare dar mai ales reprezintă contrastul prin excelență cu Evanghelia a doua. Zaheu și samarineanca, doi căutători, doi mărturisitori, doi suferinzi, două boli asemănătoare (aceleași duhuri negre și rele), doi primitori de vindecare unul „astăzi”, celălalt „în ceasul acela”.

Putem înțelege niște adevăruri zguduitoare de aici și anume:

Universalitatea vindecării, atât ca persoane candidate la vindecări (nu contează neamul, originea, etc, ci dorința de a cunoaște și a iubi), cât și ca moduri de vindecare – fiecare om este unic și se deosebește ce ceilalți, iar Dumnezeu respectă această calitate și se oferă spre descoperire în tot atâtea moduri câte inimi sunt.

Amândoi au un curaj nebun, unul mărturisește public că este hoț și nedrept, iar femeia de alt neam mărturisește public că este câine – ce aflăm de aici că dorința și lucrarea în sine de a ne vindeca reciproc presupune „curaj cu tona” iar eliberarea definitivă se produce în urma mărturisirii tip explozie la spovedanie, a patimii aferente. Astăzi a devenit un trend să te consideri păcătos – e un tertip ieftin de împăcare a conștiinței, curajos este să te numești cu patima care te domină (e mai greu sau chiar imposibil să ne facem pe noi înșine vipere, trădători, desfrânați, scorpii, invidioși, etc).

Un alt mare adevăr ascuns aici este acela pe care Sfântul Ioan Gură de Aur îl descoperă și anume că „de cele mai multe ori nu ne dorim cu adevărat ceea ce-I cerem lui Dumnezeu. Nu primim  nu pentru ca nu cerem, ci doar simulăm infricoșați de răspunderea ajutorului pe care il dorim”. Cum ne rugăm pentru copiii nostri acum și cum ne-am ruga dacă ar fi in pericol de moarte – sesizăm diferența. De aceea femeia cananeancă este un adevărat profesor și mentor al dorinței sincere și nezdruncinate de nimeni și de nimic, nici măcar de Dumnezeu. De aceea sfântul Ioan Hrisostom ne îndeamnă să rugăm astfel „Doamne ajută-mă să-mi doresc cu adevărat ceea ce-ți voi cere”.

Evanghelia a șaptea…

…vine și ne dă „mândria” de a fi bolnavi, de a fi păcătoși. E foarte interesant că această mândrie are eficiență atunci când se conștientizează această stare. Alcoolicii, când încep terapia de recuperare prima dată se ridică în picioare și recunosc în plen „sunt alcoolic”, și 50% din terapie s-a încheiat. Numai cei care se consideră bolnavi și cu nevoie stringentă de ajutor stau la masă cu Dumnezeu. Cei inconștienți de neputințele lor fac parte din „elita” celor din a patra Evanghelie „morții care-și îngroapă morții lor”. Ești cu adevărat sănătos când te consideri cu putere bolnav, și ești cu adevărat viu când te vezi cu încăpățânare mort.

Taina Sfântului Maslu reprezintă tainic dar real prezența lui Dumnezeu lângă noi, prezență ce aduce mângâiere, curaj, putere de viață.


Sfeştania

Ce este sfeştania?

Sfeştania este denumirea populară pentru slujba Aghiasmei mici sau Sfinţirea cea mică a apei. Ea se săvârşeşte de către preot în biserici sau în casele credincioşilor cu diferite prilejuri. Slujba sfeştaniei cuprinde sfinţirea apei, stropirea cu apă sfinţită a celor prezenţi şi a tuturor camerelor, precum şi rugăciuni pentru ocrotirea şi binele casei şi pentru sănătatea trupească şi sufletească a celor ce locuiesc în ea.

De ce facem sfeştanie?

Sfeştania este pentru casă ceea ce este spovedania pentru om. Dacă prin spovedanie, prin mărturisirea păcatelor şi dezlegarea acestora de către preot, omul se curăţeşte, îşi curăţeşte sufletul, îşi împrospătează harul primit la botez, tot aşa, prin stropirea cu apă sfinţită şi prin rugăciunile speciale ale preotului, casa sfinţită se curăţeşte de tot răul şi de toată lucrarea cea rea, datorate fie păcatelor celor ce locuiesc în ea, fie oamenilor răuvoitori, fie duhurilor celor rele. Prin săvârşirea periodică a sfeştaniei se resfinţesc locul, casa şi toate lucrurile din ea, după un timp în care inevitabilele noastre păcate şi fapte mai puţin cuviincioase au întinat casa. Trebuie spus un lucru în care noi credem şi pe care îl aflăm din Sfintele Scripturi şi pe care Biserica noastră îl învaţă de la începuturi. Şi anume, omul este solidar cu tot ceea ce îl înconjoară, aşa încât urmările faptelor lui se răsfrâng şi asupra mediului său înconjurător, asupra casei şi a lucrurilor din casă. Lucrurile urâte, păcatele şi fărădelegile omului întinează spaţiul în care acesta le săvârşeşte sau trăieşte, după cum, faptele lui bune, curăţenia vieţii lui sfinţesc şi mediul său înconjurător. În legătură cu aceasta, s-a păstrat în popor o zicală foarte adevarată şi care, cel puţin la început, avea înţelesul celor de mai sus: “Omul sfinţeşte locul”. Într-adevăr, omul sfinţeşte locul, dar tot omul este cel care-l întinează, care-l urâţeşte sau murdăreşte prin urâţenia şi murdăria sa sufletească.

Când putem sau când trebuie sa facem sfeştanie în casă?

În principiu, preotul trebuie şi poate să săvârşească sfeştanie la casa credinciosului, “oricând acesta o cere”. Deci, ori de câte ori credinciosul simte nevoia curăţirii şi sfinţirii casei, aşa cum simte nevoia uşurării şi curăţirii de păcate prin spovedanie, el poate chema preotul la casa sa pentru a-i face sfeştanie. Este bine ca sfeştania să se facă în zi de post, miercurea sau vinerea, ea fiind o slujbă de curăţire, de spălare, de exorcizare, care se potriveşte mai puţin cu zilele de sărbătoare sau cu celelalte zile ale săptămânii, dar şi pentru faptul că cel care solicită săvârşirea sfeştaniei trebuie să se pregătească prin postire şi rugăciune.

În vechime, dar şi astăzi în unele regiuni, se obişnuia sfeştania în prima zi a fiecărei luni. Acesta, desigur, este un lucru foarte bun şi de dorit. În locul acestei sfeştanii de ziua întâia a fiecărei luni s-a păstrat în multe părţi din Biserica noastră obiceiul ca preotul să meargă pe la toate casele pentru a stropi cu apă sfinţită. El nu mai săvârşeşte sfinţirea apei în fiecare casă, ci o săvârşeşte la biserică o singură dată şi, apoi, stropeşte cu această apă sfinţită toate casele parohiei. De aceea, se spune în popor că vine preotul cu “zi’ntâi’”.

Sfeştania după ce am avut în casă un deces

Se obişnuieşte ca după ce am avut un deces în casă, la câteva zile după înmormântare, atunci când cei din casă se pot pregăti, să se săvârşească sfeştanie. Creştinul simte nevoia resfinţirii şi binecuvântării casei nu pentru că cel decedat ar fi întinat în vreun fel casa, ci pentru că locul şi casa au fost cercetate de moarte. Pe bună dreptate, moartea este socotită ca cea mai înfricoşătoare formă a răului şi consecinţă a păcătului. “Pentru că plata păcatului este moartea” spune Sfântul Apostol Pavel (Rom. 6, 23).

Cu atât mai mult, trebuie să se săvârşească sfeştanie în casa sau în locul în care s-a comis un omor sau o altă fărădelege sau urâciune (avort, încercare de sinucidere, vărsare de sânge, molimă, întâmplare rea sau accidente de orice fel etc.), pentru că toate acestea se întâmplă din îndemnul şi cu lucrarea diavolului şi a duhurilor rele.

Ce trebuie şi cum trebuie să ne pregătim pentru sfeştanie?

Cine doreşte a chema preotul pentru a săvârşi sfeştanie în casă, trebuie să ştie cum trebuie să se pregătească pentru aceasta având în vedere cele de mai jos. Mai întâi, toţi cei din casă este bine să se spovedească, pentru ca înainte de a curăţi şi sfinţi casa, să se curăţească şi să se sfinţească ei înşişi de păcatele şi relele care afectează şi casa în care ei locuiesc. Dacă nu este în timpul postului, atunci cei din casă să ştie că trebuie să posteasca trei zile înainte sau cel puţin ziua aceea şi să se ferească de
ceartă, duşmănii, înjurături sau alte rele.

In al doilea rând, casa în care urmează a se face sfeştanie trebuie curăţită cât mai bine, de la un capăt la altul şi toate lucrurile din ea. Nu este de închipuit să stropim cu apă sfinţită şi să facem rugăciuni pentru a curăţi casa de rele, iar casa să fie murdară şi neîngrijită.

Apoi, orice slujbă săvârşită de preot în casă este echivalentă cu aducerea lui Dumnezeu în casa aceea prin lucrarea Sa sfinţitoare şi prin binecuvântarea Sa. Ori, dacă atunci când primim un oaspete obişnuit, dintre oameni, direticăm şi facem curăţenie în casă, pentru a-l primi cum se cuvine, cu atât mai mult atunci când vrem să-L primim pe Însuşi Dumnezeu. Aşa cum ne spălăm, ne îngrijim şi ne primenim noi oamenii atunci când mergem la biserică sau atunci când ni se face orice slujbă, tot aşa trebuie primenită şi casa noastră când facem slujbă în ea.

Pentru slujba sfeştaniei, credinciosul trebuie să pregătească o măsuţă frumos acoperită, orientată spre răsărit (măsuţa poate fi aşezată în faţa sau în apropierea icoanei sau a colţului de rugăciune din casă), pe care va aşeza următoarele:

  • un vas larg la gură cu apă curată;
  • o ceaşcă sau un pahar cu puţin untdelemn;
  • un mănunchi de busuioc;
  • două sfeşnice mici cu lumânări din ceară curată;
  • o căţuie cu cărbune aprins şi puţină tămâie;
  • o icoană (dacă măsuţa nu se află în faţa icoanei din casă);
  • un pomelnic cu cei ce locuiesc în casă.

Mai pot fi puse pe masă: o pâine sau făină, puţin untdelemn şi puţin vin, simbolizând roadele pământului date de Dumnezeu spre hrana noastră, pentru a fi binecuvântate.

Preotul va sta în faţa măsuţei, iar credincioşii vor sta în spatele preotului, aşa cum stăm şi la biserică, toţi cu faţa la răsărit. Toate uşile camerelor vor fi larg deschise.


Despre comportamentul creştinului în Sfânta Biserică

  1. 1. Statul în picioare în loc de aşezatul în bănci

Poziţia tradiţională pentru rugăciune în Biserica Ortodoxă a fost şi este de a sta în picioare. În vechile biserici ortodox-creştine, nu au fost şi încă nu sunt bănci (pews) în biserică. Scaunele şi băncile de la perete, pe o parte şi pe alta a bisericii sunt de obicei rezervate pentru cei în vârstă sau infirmi.

În America de Nord, intenţia a fost şi este de a se construi şi amenaja bisericile cu bănci şi dacă le avem acum e bine să ştim când e bine, politicos şi respectuos să stăm jos şi când trebuie să stăm în picioare.

Iniţial şi normal este de preferat să stăm în picioare pe tot parcursul slujbei religioase. Dacă preferaţi să staţi în picioare, ar fi de indicat să găsiţi un loc în biserică, mai în spate sau într-o parte astfel încât să nu blocaţi pe cineva sau să staţi într-un loc necorespunzător.

Când  trebuie să stăm în picioare? Întotdeuna pe parcursul citirii Evangheliei, Intrarea Mică şi Marea, Anafora, la Sfânta Împărtăşanie, oricând preotul binecuvantează şi la terminarea slujbei religioase. În multe parohii, în cărţile despre Sfânta Liturghie apar descrise situaţii caând statul în bănci este acceptat.

Ca sfat îndrumator: este bine să urmaţi exemplul oamenilor care stau printre primele bănci,dacă ei stau jos să staţi şi d-voastră. Când nu ştiţi ce să faceţi este mai bine să staţi în picioare. Nu e considerat nicioadată greşit să staţi în picioare în biserică pe timpul slujbei religioase.

Multe parohii se ghidează după practica îngenunchierii Duminica la slujbă când se cântă Imnul Heruvicul/Sfânt,Sinţirii/Hirotonisirii şi de asemenea când se spune rugăciunea Tatăl Nostru. De fapt acest lucru nu e correct, deoarece în fiecare Duminică este ca o mică Pascha, în care Învierea Domnului este amintită. Deci, prin urmare,  nu se îngenunchează.

Rugăciunile în genunchi sunt spuse cinci săptămâni după Paste, spuse în Duminicile după ce se citeste Sfânta Liturghie, restaurarea îngenunchierii pentru vecernie (Matins) şi numai la slujbele din timpul săptămânii. Dacă tradiţia Parohiei la care mergeţi să vă rugaţi este de a îngenunchia şi toţi credincioşii îngenunchiază atunci este mai potrivit şi politicos să faceţi la fel, decât să faceţi diferit de ceilalţi şi să ieşiţi în evidenţă. Dacă există situaţii în care unii stau în picioare şi alţii stau jos atunci e mai bine să staţi în picioare.

2.Aprinderea lumânărilor

Aprinderea lumânărilor este o parte importantă în credinţa ortodoxă. Le aprindem când ne rugăm, ca un supliment/ajutor la rugăciunile pe care le facem. Ortodocşii, în mod obişnuit, aprind lumânările când intră în biserică şi atunci e de obicei cel mai potrivit moment să le aprindem, dar există şi situaţii când acestea n-ar trebui aprinse.

Nu e bine să aprindem lumânarea în timpul citirii Apostolului sau în timpul citirii Evangheliei, în timpul Intrării Micii sau Marii, a predicii şi când credincioşii stau în picioare. Dacă se întâmplă să ajungeţi mai târziu la biserică, după ce slujba a început, o foarte bună regulă de respectat, ca sfat îndrumător este următoarea: dacă toţi credincioşii stau în picioare, aşteptaţi până când se aşează toţi şi apoi aprindeţi lumânarea/lumânările (cu excepţia situaţiei în care credincioşii stau jos în timpul predicii, bineânţeles). În afara acestor situaţii este mai mult ca sigur potrivit să aprindeţi lumânările.

  1. Venirea târziu la biserică

Cel mai bine ar fi să ajungeţi la biserică înainte de începerea slujbei religioase, dar din motive neştiute a devenit o obişnuinţă sau mai bine zis un obicei nepoliticos pentru mulţi să vină mai târziu la biserică. Dacă ajungeţi la biserică după ce începe slujba, încercaţi să intraţi în biserică în linişte şi fiţi atenţi la ce se întâmplă în jurul d-voastră/în biserică. Dacă Apostolul sau Sfânta Evanghelie se citeşte sau Intrarea Mică şi Marea este în process de desfăşurare, aşteptaţi până se termină de citit toate acestea ca apoi să gasiti un loc în care să vă îndreptaţi sau să vă aşezaţi. Dacă preotul citeşte predica, staţi în spate până el termină. Dacă nu ştişi ce să faceţi întrebaţi/consultaţi-vă cu unul din Epitropi, dacă e bine să vă aşezaţi sau nu. Încercaţi să nu întrerupeţi sau să deranjaţi desfăşurarea normală a slujbei atunci când intraţi în biserică. Cel mai bun lucru pe care puteţi să-l faceti pentru a evita această problemă este să ajungeţi la timp la biserică astfel nu va mai fi nevoie să vă mai întrebaţi dacă e bine sau nu e bine să intraţi în biserică sau unde anume sa vă aşezaţi.  Cei care ajung târziu la biserică nu ar trebui să primească Împărtăşania.

  1. Poziţia picior peste picior

În unele tradiţii ortodoxe, poziţia picior peste picior în biserică este interzisă şi considerate lipsă totală de respect. În cultura nord-americană, deşi nu sunt reguli care să interzică acest lucru, noi îl facem ca să ne simţim mai confortabil, mai relaxaţi când stăm jos în biserică. Este bine să stăm jos în biserică? Bineânţeles că nu. Şi nu pentru că este greşit să facem asta vreodată, ci pentru că este prea necorespunzător şi prea confortabil pentru a face asta în biserică. Imaginaţi-vă doar următoarea situaţie: când suntem la casele noastre şi ne aşezăm într-o poziţie relaxantă pe scaun sau fotoliu, ne aşezăm pe spate, punem picior peste picior şi apoi gândurile noastre se îndreaptă spre cu totul altceva decât a ne concentra la ce se întamplă la momentul respectiv. Gândurile noastre ne poartă spre alte direcţii. Reţineţi, vă rugăm, ca aşezatul în bănci în biserică este o concesie, nu un act normativ, o lege de a te ruga/o modalitate corectă de a ne ruga. Cu siguranţă nu ar trebui să fim prea relaxaţi sau prea confortabili şi mintea să ne poarte spre alte gânduri atunci când venim la biserică. De fapt, atunci când staţi jos în biserică ar trebui să fiţi atenţi la ce se spune în biserică şi să vă concentraţi la scopul pentru care aţi venit la biserică şi nu să fiţi prea confortabili. Când staţi jos în biserică ţineţi-vă picioarele pe podea, pregătiţi-vă ca în orice moment să vă ridicaţi în picioare şi fiţi atenţi la slujbă (asta înseamnă să participăm la slujbă cu tot sufletul şi trupul). Puteţi să puneţi mâinile una peste alta sau să ţineţi degetele încrucişate şi e mai bine decât să staţi picior peste picior.

  1. Intrarea şi ieşirea din biserică

Să-i scoateţi pe cei mici din biserică este o altă situaţie care trebuie luată în considerare. Dacă un copil este gălăgios, scoateţi-l discret şi în linişte afară din biserică, atât cât e nevoie ca să-l liniştiţi şi întoarceţi-vă la slujbă şi apoi ghidaţi-vă după reguli  pentru cei care vin târziu la biserică şi anume: nu intraţi din nou atunci când se citeşte din Cartea Sfântă, când se predică sau la începutul Intrării Micii şi Marii.

  1. Plecarea de la biserică înaintea binecuvântării finale

Plecarea de la biserică înaintea binecuvântării finale pe lângă faptul că e nepoliticos, ne lipseşte de binecuvântarea propriu-zisă. Slujba religioasă are un început (Binecuvântată este împărăţia..) şi un sfârşit (În pace să ieşim..). Plecarea imediat după Împărtăşanie este ca şi cum am trata biserica – Casa Domnului – ca un restaurant fast-food unde venim şi plecăm când vrem. Trăim într-o lume în rapidă mişcare în care se pare că ne grăbim din loc în loc, dar, în prezenţa lui Dumnezeu trebuie să încercăm să ne împotrivim acestei grabe de a trece repede de la un lucru la altul din agenda noastră zilnică. Ne lipsim de binecuvantarea Domnului pentru că nu am avut tăria de a participa de la început până la sfârşit la evlavia dumnezeiască. Mâncaţi şi vă grăbiţi dacă vreţi atunci când mergeţi la McDonald?s dar rămâneţi la biserică şi mulţumiţi-I Domnului pentru darurile sfinte/preţioase pe care ni le oferă.

  1. Ştergeţi rujul de pe buze când veniţi la biserică

V-aţi uitat vreodată la o icoană în lumină ca să observaţi acele urme de ruj/pete de ruj pe suprafaţa icoanei? E absolut dezgustător, nu-i aşa?! De fapt e chiar greţos. Rujul pare să arate frumos pe buze, dar arată oribil pe icoane, cruci, linguriţa de Împărtăşanie şi pe mâna preotului sau episcopului. Icoanele au fost pătate datorită rujului şi chiar dacă crucile pot fi de multe ori curăţate dupa ce fiecare dintre noi le venerează, nu e politicos faţă de ceilalţi să lăsăm urmele noastre pe ele.

Care este soluţia? Dacă insistaţi să vă rujaţi când veniţi la biserică, ştergeţi-vă rujul de pe buze înainte de a venera o icoană, a primi Sfânta Împărtăşanie, a săruta crucea sau mâna preotului sau episcopului. Mai bine vă rujaţi după ce plecaţi de la biserică. La urma urmei Dumnezeu nu e impresionat de cât de atractivă apareţi în exterior – prin vestimentaţie sau cu machiaj – ci de cât de atractivă sunteţi în suflet – podoabele noastre interioare – de caracter bun şi credinţă/pietate/smerenie.

  1. Venerarea şi sărutarea icoanelor

Când intraţi în biserică, tradiţional este să ne închinăm, să venerăm şi să sărutăm icoanele. De obicei icoanele sunt aşezate la intrarea în biserică şi multe biserici au icoane care sunt plasate în fată/la intrarea în biserică. Atunci când sărutăm o icoană fiţi atenţi ce sărutati. Nu e corect să sărutaţi pe faţă persoana pictată pe icoană. Nu sărutaţi Domnul Isus Hristos sau Maica Domnului pe buze, nu-I aşa?! Fiţi atenţi la ce faceţi. Când vă apropiaţi de o icoană ca s-o sărutaţi, sărutaţi Evanghelia, apoi îndreptaţi-vă privirea în josul icoanei sau la crucea din mâna persoanei de pe icoană sau sărutaţi mâna sau piciorul persoanei pictate pe icoană. Atunci când sărutaţi o icoană, arătaţi tot respectul persoanei de pe acea icoană acelaşi respect pe care l-aţi arăta unei personae pe care o veneraţi. Şi nu uitaţi să vă ştergeţi rujul de pe buze înainte de a săruta o icoană.

  1. Vorbirea în biserică sau în timpul slujbei

Nu-i aşa că-i minunat să veniţi la biserică să vă întâlniţi cu prietenii şi familia? Dar aşteptaţi, vă rugăm pentru ora potrivită să faceţi aceste gesturi/să-i salutaţi când sunteţi la o cafea, nu când sunteţi în biserică. Nu este politicos şi respectuos să faceţi asta/să vorbiţi sau să aveţi conversaţii în biserică în timpul slujbei. Pe lângă faptul că e lipsă de respect faţă de Dumnezeu, în acelaşi timp e lipsă de respect şi pentru ceilalţi credincioşi care se roagă în biserică. Comunicaţi cu Dumnezeu când sunteţi în biserică prin rugăciuni, cântece religioase, mulţumiri şi cu prietenii conversaţi după slujbă pe hol sau după ce ieşiti din biserică.

  1. Îmbrăcămintea, vestimentaţia de duminică

Vă amintiţi timpurile când oamenii îşi puneau hainele de duminică? ca să meargă la biserică? De fapt, hainele de sărbătoare erau catalogate ca şi hainele de duminică. În unele regiuni ale ţării acest obicei a dispărut în timpurile noastre. Chiar mai mult decât atât îmbrăcămintea pentru biserică a devenit total necorespunzătoare/prea confortabilă. În unele momente din viaţa noastră ar trebui să arătăm ce-i mai bun din noi lui Dumnezeu, să-i arătăm tot respectul nostru. Şi acest lucru s-ar traduce şi pentru vestimentaţia noastră. Ar trebui să-i arătăm respect lui Dumnezeu prin cea mai decentă îmbrăcăminte de-a noastră şi nu prin îmbrăcămintea de zi cu zi. Ar trebui să ne îmbrăcăm modest, într-un mod corespunzător care să atragă atenţia asupra noastră. Îmbrăcămintea noastră ar trebui întotdeauna să fie de bun creştin – în special la biserică.

Pantalonii scurţi nu sunt acceptaţi la biserică, valabil atât pentru femei cât şi pentru bărbaţi şi copii peste 12 ani. Fustele purtate de femei ar trebui să fie peste genunchi, nu sunt acceptate tricourile sau bluzele fără mâneci, bluzele care se leagă după gât sau topurile care dezvăluie părţi intime ale corpului. Bărbaţii ar trebui să poarte pantaloni lungi, gen constum, nu îmbrăcăminte sport sau ca de plajă, sau orice alt articol de îmbrăcăminte necorespunzător.

Nu sunt premise tricourile cu imprimeuri – cu logo-uri, motto-uri sau poze imprimate. Bluzele şi cămăşile ar trebui să fie modest butonate. Bărbaţi, vă rugăm să nu purtaţi pălării sportive, şepci, căşti sau alte articole de vestimentaţie nepotrivite. Femeile pot să-şi acopere capul.

Copiii: Doar copiilor mici, sub 10 ani, le este permis să poarte pantaloni scurţi la biserică şi bineânţeles să fie decenţi pantalonii. Pantalonii scurţi, sport sau din material spandex nu sunt deloc corespunzători pentru biserică (valabil şi pentru copii şi pentru adulţi). Sandalele şi pantofii, toată încălţămintea mai exact trebuie să fie curată şi închise toate baretele pe picior. Nimeni nu ar trebui să poarte tricouri sau bluze cu imprimeuri pe ele, de nici un fel (ca un exemplu total nepotrivit: ?This body is for you!? – care bineânţeles că e nepermis la biserică).

Femeile: Rochiile trebuie să fie decente şi modeste. Nu sunt permise topurile mulate, rochiile cu bretele sau fustele scurte (mini) sau rochiile mulate pe corp. Rochiile ar trebui să fie decente, nu cu spatele gol sau decolteurile prea mari. Dacă femeile poartă pantaloni la biserică, ar trebui să fie numai pantaloni de costum decent, modest, nu blugi sau leggings sau pantaloni sport. Nu sunt acceptaţi pantalonii scurţi de nici un fel la biserică.

Bărbaţii: Bărbaţii, de asemenea, trebuie să se îmbrace modest la biserică. Chair dacă paltoanele sau cravatele nu sunt obligatorii, cămăşile trebuie să aibă gulere şi să fie încheiate pană la gât. E permis doar un nasture de sus de la guler neânchis, nu mai multe, ca de ex. 2 sau 3 nasturi deschişi. Pantalonii ar trebui să fie călcaţi şi curaţi, în bune condiţii. Blugii, de orice fel, model sau culoare sunt de obicei necorespunzători pentru biserică, în special cei cu găuri, rupţi, tăiaţi sau cu imprimeuri. Şi bineânţeles, pantalonii scurţi nu sunt permişi nici la bărbaţi ca vestimentaţie de biserică. Dacă mergeţi undeva după terminarea slujbei în care e necesar să vă îmbrăcaţi cât mai sport sau confortabil, luaţi cu voi schimburile de haine sport şi schimbaţi-vă după ce ieşiţi din biserică. Ţineţi minte, folosiţi-vă de judecata şi de respectul de sine, cât şi de bunul gust atunci când vă îmbrăcaţi pentru biserică. La urma urmei, nu mergeţi la biserică să fiţi văzuţi de ceilalţi veniţi la biserică, ci veniţi la biserică să vă întâlniţi cu Domnul şi să vă rugaţi lui Dumnezeu/să-l întâmpinaţi pe Dumnezeu.

  1. Când să facem cruce sau când să nu facem cruce

Oricine a observat pe credincioşii din biserică, la slujba de duminică dimineaţa, a sesizat că unii credincioşi fac semnul crucii în momente diferite şi câteodată în moduri diferite.Până la un punct să faceţi semnul crucii este ceva personal şi în concordanţă cu propria credinţă şi nu e o regulă impusă de nimeni. Dar există situaţii când este absolut necesar să faceţi semnul crucii şi alte situaţii când nu e bine să faceţi semnul crucii.

Acestea sunt situaţiile respective:

Când să facem cruce: când auziţi una din următoarele fraze: În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. La începutul sau la sfârşitul rugăciunii pe care o ziceţi sau a citirii liturghiei, la intrarea sau ieşirea din biserică, la trecerea prin faţa Sfântului Altar; înainte de a săruta o icoană, Sfânta Cruce sau Evanghelia.

Când să nu facem semnul crucii: când vă împărtăşiţi şi vă aflaţi în faţa Sfântului Potir cu Sfânta Împărtăşanie sau după ce luaţi Împărtăşania (aţi putea lovi sau atinge din greşeală Sfântul Potir cu mâna dumneavoastră), când preotul sau episcopul spune: Pace tuturor!? Aplecaţi-vă puţin pentru a primi binecuvântarea, când primiţi binecuvântarea de la preot sau episcop (sărutarea mâinii drepte a preotului/episcopului este permis dar nu şi să faceţi semnul crucii).

  1. Atingerea poalei veşmintelor preoţeşti

Multora le place sau vor să atingă veşmântul sfânt al preotului în timpul slujbei atunci când el trece prin biserică, printre enoriaşi la Intrarea Mare, în timpul Sfintei Liturghii. Acest lucru este acceptat, pios sau considerat obicei creştinesc prin care împreunaţi rugăciunile d-voastră cu rugăciunea Intrării cu Sfintele Daruri. În acelaşi timp, trebuie să fiţi precauţi să nu trageţi prea tare de veşmânt şi să vă împiedicaţi făcând acest lucru sau mai rău să-i împingeţi pe ceilalţi din calea d-voastră ca să puteţi atinge veşmântul sfânt. Şi fiţi siguri să-i îndrumaţi pe copiii d-voastră să facă gestul corespunzător de a atinge veşmintele sfinte la fel cum aţi face d-voastră.

  1. Snacks-urile pentru copii

Puteţi cu uşurinţă să observaţi unde au stat copiii în biserică. Cele mai bune indicatoare sunt fărimiturile de biscuiti, Cheerios sau alte fursecuri. Părinţii întotdeauna aduc cu ei tot felul de biscuiţi/fursecuri şi câte un suc de fructe pentru copiii lor atunci când vin la biserică. Pentru copiii mici (1-2 ani) e în regulă sa faceţi acest lucru. Dar atunci când sunt mai mari (ca de ex. 3-4 ani) ar trebui să fie capabili să se abţină de la a mânca aceste fursecuri/biscuiţi sau a bea în timpul slujbei şi atunci când împlinesc vârsta de 7 ani – vârsta primei lor spovedanii – ar trebui să postească ca să poată primi Împărtăşania duminica la slujba sau măcar să aibă intenţia de a posti pentru Împărtăşanie prin reducerea micului dejun şi a mânca mâncăruri de post şi nu de genul fast-food-urilor. Preotul paroh poate să vă îndrume în această direcţie/situaţie.

Pentru copiii care mănâncă snacks-uri măcar încercati să-i sfătuiâţi să nu facă acest lucru când aşteaptă la rând Împărtăşania şi acest lucru e valabil şi atunci când primesc Anafora. Trebuie să vină la Împărtăşanie pe stomacul gol sau să nu mănânce înainte de a primi Împărtăşania când aşteaptă la rând. Şi ca o ultimă observaţie: încercaţi să nu fărâmiţaţi fursecurile prea mult sau măcar să nu lăsaţi fărâmituri în urma d-voastră prin biserică. Podeua n-ar trebui să fie acoperită cu resturi de fursecuri de tot felul. Mestecarea gumei în timpul slujbei sau oriunde în biserică este absolut interzisă pentru toată lumea care vine la biserică.

  1. Ce ar trebui să faceţi cu anafora

După ce primim Împărtăşania şi dupş ce se termină slujba este obişnuit în tradiţia ortodox-creştină să mâncăm o bucată de anaforă care a rămas după ce s-a distribuit credincioşilor pentru Împărtăşanie. Chiar dacă anafora nu este împărtăşanie, este însă pâine binecuvântată şi de asemenea ar fi bine să fie mâncată de credincioşi cu grijă în aşa fel încât să nu se lase fărâmituri în urmă sau să se facă mizerie după ce este consumată. După ce luaţi Împărtăşania sau după ce sărutaţi crucea la sfârşitul slujbei, luaţi o buacată de Anaforă (nu e necesar să luati 4 sau 5 bucăţi) şi când vă întoarceţi la locurile voastre sau vă îndreptati spre un loc în care vă puteţi aseza pentru câteva momente mâncaţi Anafora în aşa fel încât să nu lăsaţi fărâmituri în urma d-voastră. Dacă vreţi să daţi o bucată de Anaforă şi altei persoane, puteţi lua încă o bucată de Anaforă – nu rupeţi bucata d-voastră de Anaforă în două ca să nu  faceţi fărâmituri. Şi bineânţeles fiţi atenţi ca şi copiii d-voastră să ia Anafora atât cât este necesar şi să nu lase fărâmituri în urma lor.

  1. Când uşile de la altar sunt deschise

Când uşile de la altar sunt deschise, credincioşii ar trebui să stea în picioare, cu faţa spre altar, mâinile pe lângă corp sau puneţi-le una peste alta la nivelul mijlocului/taliei. Nu staţi în picioare şi ţineţi mâinile în buzunar, la spate sau încrucişate la piept. Dacă simţiţi nevoia să staţi jos din anumite motive personale nu staţi picior peste picior. Când Sfântul Potir este adus din Sfântul Altar pentru Împărtăşanie ar trebui să rămâneţi în picioare. Sfânta Împărtăşanie este doar pentru cei care sunt pregatiţi pentru asta.

  1. Nu intraţi şi nu ieşiţi pe uşile din mijlocul altarului

Vă rugăm nu trântiţi uşile la plecarea din biserică. Dacă sunteţi nevoiţi să plecaţi din timpul slujbei dintr-un anumit motiv vă rugăm să plecaţi în linişte. Închideţi celularele/telefoanele mobile înainte de a intra în biserică. Dacă nu vă simţiţi bine sau aveţi vreo problemă sau vreo întrebare/nelămurire, cei care sunt la lumânări (Epitropii) în holul bisericii vă pot îndruma ce să faceţi şi vă vor ajuta cu mare drag.

  1. Primirea Împărtăşaniei

Primirea Împărtăşaniei este permisă numai pentru acei credincioşi care sunt botezaţi în religia ortodox-creştină şi care s-au pregătit pentru acest obicei sfânt prin postire, rugăciuni, participarea la slujbe şi prin spovedanie.

  1. Vă rugăm închideţi telefoanele mobile sau setaţi celularele pe opţiunea „Vibraţii” când intraţi în biserică.
  2. Fumatul este interzis oriunde în biserică şi în afara bisericii, în special pe treptele bisericii sau în curtea bisericii.

Sursa: biserica.org

Societatea nord-americană la începutul acestui secol al 21-lea este foarte non-conformistă (liberală) în ceea ce priveşte concepţia despre viaţă. Nu lăsaţi această atitudine predominantă să vă influenţeze în credinţa dumneavoastră creştin-ortodoxă.         

Desigur sunt multe alte aspecte care ar putea fi detaliate în această prezentare.

Majoritatea din cele expuse despre etica bisericească sunt bazate pe bunul simţ al credincioşilor şi pe respectul faţă de Dumnezeu şi faţă de alţii. Să ţineţi minte întotdeauna, că sunteţi la biserică pentru al venera pe Dumnezeu şi Sfânta Treime.

Preotul spune: Cu frică de Dumnezeu şi cu credinţă şi iubire apropiaţi-vă! Lăsaţi ca aceste cuvinte sfinte să vă calauzească în credinţa d-voastră.

Dacă urmaţi aceste simple călăuziri mai mult ca sigur că aveţi destulă etică bisericească sau tot ce vă trebuie pentru un bun compartament în biserică.