BINE DE ȘTIUT…


10 LUCRURI DE ȘTIUT ÎNAINTE DE, ÎN TIMPUL ȘI DUPĂ SPOVEDANIE

5305

Spovedania este esenţială pentru orice creştin, botezat în numele Preasfintei Treimi. Prin Botez omul primeşte un veşmânt de lumină necreată, un înger păzitor şi un loc în rai, şi mai ales este înfiat de Dumnezeu, devine cetăţean al cerului şi casnic al lui Dumnezeu, fiu al lui Dumnezeu după har.

Pe măsură ce omul înaintează în viaţă,această haină luminoasă a vieţii se întunecă din cauza păcatelor, se pătează de fărădelegi şi trebuie spălată mereu, în mod ritmic şi conştient, prin Botezul lacrimilor, adică prin Sfânta Taină a Spovedaniei. Ea este indispensabilă pentru creşterea noastră în Hristos, aşa cum este necesară curăţenia casei, spălarea trupului sau igiena. Spovedania este aşadar curăţirea sufletului de păcate în faţa lui Dumnezeu, care iartă păcatele, şi în prezenţa preotului duhovnic, care dă prin Duhul Sfânt sfaturile şi tratamentul duhovnicesc care trebuie urmat în fiecare caz în parte.

Mii de oameni care se declară creştini, nu înţeleg de ce viaţa lor este plină de suferinţă, de întuneric şi de moarte. Însă de cele mai multe ori este din vina păcatelor care sufocă viaţa noastră şi instaurează dependenţa de rău şi de înstrăinare de Dumnezeu. Lipsa de spovedanie echivalează cu rarefierea aerului spiritual, cu asfixierea noastră duhovnicească, ca sămânţa între spini, şi cu moartea spirituală.

De cele mai multe ori, oamenii care nu s-au spovedit niciodată, sau doar în copilărie, la porunca părinţilor, au o frică şi o ruşine de spovedanie şi caută tot felul de justificări pentru a evita curăţenia generală din sufletul şi viaţa lor. Ruşinea de preot nu trebuie însă să fie mai mare decât ruşinea pe care o vom avea în faţa întregii umanităţi şi în faţa îngerilor, când se vor da pe faţă păcatele noastre. Preotul este şi el un om cu siguranţă păcătos, şi are şi el nevoie de duhovnic, şi oricum a auzit de multe ori tot felul de păcate, şi poate discerne gravitatea, stăruinţa lor, obişnuinţa de a păcătui, păcatul cronic sau ocazional, însoţit de pocăinţă sau de indiferenţă etc.

Nimeni nu simte plăcere să spună tainele întunecate ale sufletului său lui Dumnezeu. Dar El oricum le cunoaşte şi ne-a văzut când le-am săvârşit, aşa că ruşinea de Dumnezeu trebuia să lucreze atunci când am făcut păcatul, nu când ne spălăm definitiv de el. Pocăinţa trebuie însoţită de lacrimi de regret, de hotărârea de a nu mai păcătui, de refuzul păcatului, de conştiinţa friabilităţii şi slăbiciunilor noastre. Este un moment de ardere interioară a spinilor păcatelor noastre, de cauterizare a răului din noi. Spovedania este o operaţie dureroasă, dacă e onestă şi totală, prin care se extirpează din noi izvoarele răului, ocaziile, prejudecăţile, complexele şi catalizatorii păcatului. În acest moment de chirurgie duhovnicească, Dumnezeu transformă în nefiinţă păcatele noastre, le şterge din memoria Sa infinită, prin iubire şi ne dăruieşte puterea Duhului Sfânt de a nu le mai repeta. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea despre spovedanie: “Dacă noi ne amintim de păcatele noastre, Dumnezeu le va uita, iar dacă noi le vom uita, Dumnezeu şi le va aminti”.

Iată câteva dintre sfaturile pe care este bine să le urmăm atunci când mergem la spovedanie, mai ales dacă este prima Spovedanie, sau una după multă vreme.

1. Vorbeşte cu Părintele duhovnic. O discuţie în prealabil, înainte de Spovedanie, este în măsură să alunge temerile, prejudecăţile şi părerile despre o asemenea Sfântă Taină. O discuţie liberă şi degajată înseamnă şi o pregătire mentală pentru mărturisirea păcatelor. Duhovnicul îţi poate spune ce rugăciuni să spui înainte de Spovedanie, unde găseşti un ghid de spovedanie etc.

2. Citeşte rugăciunile pentru Spovedanie. Mărturisirea este un exerciţiu spiritual complex, care merge la rădăcinile căderilor noastre spirituale. Ce altă cale mai bună pentru reconcilierea noastră cu Dumnezeu poate fi decât rugăciunea? Eaaduce şi o sensibilitate şi o atenţie sporită pentru momentul mărturisirii, o simţire a efectelor răului în viaţa noastră, un dor de Dumnezeu şi de curăţie şi o plângere interioară în care păcatele sunt respinse din suflet şi apare hotărârea de a nu mai păcătui. Dumnezeu poate ierta orice păcat dacă ne spovedim sincer şi dacă urmăm tratamentul prescris de Doctor.

3. Meditează asupra păcatelor tale. O perioadă de bilanţ interior, de gândire retrospectivă şi anticipativă asupra vieţii noastre, amintirea vieţii de păcat şi hotărârea de a abandona vechea viaţă, un clasament interior al căderilor noastre, de la păcatele mici până la cele omorâtoare de suflet, sunt necesare înainte de vorbirea cu Dumnezeu. Inima uşurată de rugăciune, simte mai acut nevoia de pocăinţă.

4. Să ai o inimă plină de regret. Apropierea de scaunul Spovedaniei înseamnă un pas spre Dumnezeu. Lepădarea de păcate şi de patimi trebuie făcută însă cu străpungerea inimii, cu regret pentru răul pe care l-ai săvârşit, cu dorinţa de a vindeca rănile din sufletul tău, care-L întristează pe Hristos. Modelul de pocăinţă este vameşul din parabola Mântuitorului. Aşadar, smerenia, pocăinţa, privirea înspre pământ, realismul pentru neputinţa sufletului tău, conştiinţa păcătuirii, dar şi speranţa iertării, dorul după virtute, făgăduinţa de a păstra lumina în suflet, toate acestea sunt necesare pentru o spovedanie sinceră. Vindecarea de păcat înseamnă lepădarea lui dar şi o perpetuă atenţie pentru a nu cădea din nou în acelaşi întuneric. Părintele duhovnic trebuie să audă ce este putred şi rău, nu ceea ce este bun. Spovedania nu este povestea vieţii noastre, ci examenul de extirpare a păcatului şi a răului din sufletul nostru.

5. Fii concis. În timpul spovedaniei, toate păcatele trebuie descrise pe scurt, fără a apela la circumstanţe şi amintiri colaterale, sau în amănunte particulare. Părintele duhovnic poate pune întrebări pentru a vedea gravitatea păcatului. Totuşi mărturisirea nu trebuie să fie prea generală, pentru a permite duhovnicului să vadă amplitudinea şi înrădăcinarea omului în păcat, sau dimpotrivă.

6. Fii clarNu încerca să eufemizezi sau să spui unui păcat altfel decât se numeşte el. Expresii de genul “am fost ispitit”, “am căzut” etc., nu înseamnă nimic în iconomia examenului şi a iertării.

7. Spovedeşte-te complet. Este important să spui toate păcatele, fără a ascunde ceva. Scopul spovedaniei nu este de a arăta bine la chestionar, ci de a scăpa de păcate şi de a afla adevărul despre noi. Este inutil să mergi la doctor fără să-i spui şi să-i arăţi ce te doare, ci altceva. A ascunde adevăratele simptome este echivalent cu perpetuarea bolii şi cu agravarea ei. A omite un păcat înseamnă că spovedania este incompletă.

8. Primeşte canonul cu credincioşie şi împlineşte-l.Epitimia sau canonul nu este nicidecum o pedeapsă pentru păcat, ci un medicament care alină durerea şi vindecă rănile interioare ale sufletului. De obicei canonul trebuie să fie proporţional cu păcatul: rugăciuni, milostenie, metanii, post etc. Canonul poate fi şi oprirea temporară de la Sfânta Împărtăşanie, dacă gravitatea păcatelor o cere. Canonul este o realitate flexibilă, care depinde de la caz la caz, şi este destinat accentuării atenţiei penitentului la adevărata viaţă duhovnicească.

9. Spovedania este un nou început.Păcatele mărturisite sunt iertate de Dumnezeu, dar rănile pe care le-au cauzat sufletului rămân în suflet. Ele trebuie vindecate prin rugăciune şi canon, dar şi printr-o prezenţă ritmică şi atentă la scaunul de spovedanie, pentru a eradica rădăcinile şi prilejurile de păcatuire. A trata păcatul fără a lua în considerare izvorul lui, este echivalent cu a trata efectele, fără a înlătura cauza bolii.Spovedania nu este un sfârşit, ci un început de viaţă nouă. Pocăinţa (“metanoia”) înseamnă “schimbarea minţii”, a modului de viaţă şi al felului de a simţi, în colaborare strânsă cu harul lui Dumnezeu.  

10. Spovedania este o realitate care trebuie repetată frecvent. Pentru a curăţa sistematic sufletul şi pentru a creşte spiritual, omul are nevoie de Spovedanie, cum are nevoie de spălarea trupului. Odată cu abandonarea vechilor păcate, omul devine mai atent şi la nuanţele întunecate ale vieţii, spovedeşte nu numai faptele rele, ci gândurile, intenţiile, ideile, care ar putea aduce întuneric în viaţa sa. Aşa că un om cu o viaţă spirituală avansată, odată cu smerenia, întăreşte şi aprofundează spovedania, ca întâlnire cu Dumnezeu şi ca bilanţ interior al sufletului până la judecata lui Dumnezeu.

(Sursa: doxologia.ro)


 … Despre comportamentul creştinului în Sfânta Biserică

  1. 1. Statul în picioare în loc de aşezatul în bănci

Poziţia tradiţională pentru rugăciune în Biserica Ortodoxă a fost şi este de a sta în picioare. În vechile biserici ortodox-creştine, nu au fost şi încă nu sunt bănci (pews) în biserică. Scaunele şi băncile de la perete, pe o parte şi pe alta a bisericii sunt de obicei rezervate pentru cei în vârstă sau infirmi.

În America de Nord, intenţia a fost şi este de a se construi şi amenaja bisericile cu bănci şi dacă le avem acum e bine să ştim când e bine, politicos şi respectuos să stăm jos şi când trebuie să stăm în picioare.

Iniţial şi normal este de preferat să stăm în picioare pe tot parcursul slujbei religioase. Dacă preferaţi să staţi în picioare, ar fi de indicat să găsiţi un loc în biserică, mai în spate sau într-o parte astfel încât să nu blocaţi pe cineva sau să staţi într-un loc necorespunzător.

Când  trebuie să stăm în picioare? Întotdeuna pe parcursul citirii Evangheliei, Intrarea Mică şi Marea, Anafora, la Sfânta Împărtăşanie, oricând preotul binecuvantează şi la terminarea slujbei religioase. În multe parohii, în cărţile despre Sfânta Liturghie apar descrise situaţii caând statul în bănci este acceptat.

Ca sfat îndrumator: este bine să urmaţi exemplul oamenilor care stau printre primele bănci,dacă ei stau jos să staţi şi d-voastră. Când nu ştiţi ce să faceţi este mai bine să staţi în picioare. Nu e considerat nicioadată greşit să staţi în picioare în biserică pe timpul slujbei religioase.

Multe parohii se ghidează după practica îngenunchierii Duminica la slujbă când se cântă Imnul Heruvicul/Sfânt,Sinţirii/Hirotonisirii şi de asemenea când se spune rugăciunea Tatăl Nostru. De fapt acest lucru nu e correct, deoarece în fiecare Duminică este ca o mică Pascha, în care Învierea Domnului este amintită. Deci, prin urmare,  nu se îngenunchează.

Rugăciunile în genunchi sunt spuse cinci săptămâni după Paste, spuse în Duminicile după ce se citeste Sfânta Liturghie, restaurarea îngenunchierii pentru vecernie (Matins) şi numai la slujbele din timpul săptămânii. Dacă tradiţia Parohiei la care mergeţi să vă rugaţi este de a îngenunchia şi toţi credincioşii îngenunchiază atunci este mai potrivit şi politicos să faceţi la fel, decât să faceţi diferit de ceilalţi şi să ieşiţi în evidenţă. Dacă există situaţii în care unii stau în picioare şi alţii stau jos atunci e mai bine să staţi în picioare.

2.Aprinderea lumânărilor

Aprinderea lumânărilor este o parte importantă în credinţa ortodoxă. Le aprindem când ne rugăm, ca un supliment/ajutor la rugăciunile pe care le facem. Ortodocşii, în mod obişnuit, aprind lumânările când intră în biserică şi atunci e de obicei cel mai potrivit moment să le aprindem, dar există şi situaţii când acestea n-ar trebui aprinse.

Nu e bine să aprindem lumânarea în timpul citirii Apostolului sau în timpul citirii Evangheliei, în timpul Intrării Micii sau Marii, a predicii şi când credincioşii stau în picioare. Dacă se întâmplă să ajungeţi mai târziu la biserică, după ce slujba a început, o foarte bună regulă de respectat, ca sfat îndrumător este următoarea: dacă toţi credincioşii stau în picioare, aşteptaţi până când se aşează toţi şi apoi aprindeţi lumânarea/lumânările (cu excepţia situaţiei în care credincioşii stau jos în timpul predicii, bineânţeles). În afara acestor situaţii este mai mult ca sigur potrivit să aprindeţi lumânările.

  1. Venirea târziu la biserică

Cel mai bine ar fi să ajungeţi la biserică înainte de începerea slujbei religioase, dar din motive neştiute a devenit o obişnuinţă sau mai bine zis un obicei nepoliticos pentru mulţi să vină mai târziu la biserică. Dacă ajungeţi la biserică după ce începe slujba, încercaţi să intraţi în biserică în linişte şi fiţi atenţi la ce se întâmplă în jurul d-voastră/în biserică. Dacă Apostolul sau Sfânta Evanghelie se citeşte sau Intrarea Mică şi Marea este în process de desfăşurare, aşteptaţi până se termină de citit toate acestea ca apoi să gasiti un loc în care să vă îndreptaţi sau să vă aşezaţi. Dacă preotul citeşte predica, staţi în spate până el termină. Dacă nu ştişi ce să faceţi întrebaţi/consultaţi-vă cu unul din Epitropi, dacă e bine să vă aşezaţi sau nu. Încercaţi să nu întrerupeţi sau să deranjaţi desfăşurarea normală a slujbei atunci când intraţi în biserică. Cel mai bun lucru pe care puteţi să-l faceti pentru a evita această problemă este să ajungeţi la timp la biserică astfel nu va mai fi nevoie să vă mai întrebaţi dacă e bine sau nu e bine să intraţi în biserică sau unde anume sa vă aşezaţi.  Cei care ajung târziu la biserică nu ar trebui să primească Împărtăşania.

  1. Poziţia picior peste picior

În unele tradiţii ortodoxe, poziţia picior peste picior în biserică este interzisă şi considerate lipsă totală de respect. În cultura nord-americană, deşi nu sunt reguli care să interzică acest lucru, noi îl facem ca să ne simţim mai confortabil, mai relaxaţi când stăm jos în biserică. Este bine să stăm jos în biserică? Bineânţeles că nu. Şi nu pentru că este greşit să facem asta vreodată, ci pentru că este prea necorespunzător şi prea confortabil pentru a face asta în biserică. Imaginaţi-vă doar următoarea situaţie: când suntem la casele noastre şi ne aşezăm într-o poziţie relaxantă pe scaun sau fotoliu, ne aşezăm pe spate, punem picior peste picior şi apoi gândurile noastre se îndreaptă spre cu totul altceva decât a ne concentra la ce se întamplă la momentul respectiv. Gândurile noastre ne poartă spre alte direcţii. Reţineţi, vă rugăm, ca aşezatul în bănci în biserică este o concesie, nu un act normativ, o lege de a te ruga/o modalitate corectă de a ne ruga. Cu siguranţă nu ar trebui să fim prea relaxaţi sau prea confortabili şi mintea să ne poarte spre alte gânduri atunci când venim la biserică. De fapt, atunci când staţi jos în biserică ar trebui să fiţi atenţi la ce se spune în biserică şi să vă concentraţi la scopul pentru care aţi venit la biserică şi nu să fiţi prea confortabili. Când staţi jos în biserică ţineţi-vă picioarele pe podea, pregătiţi-vă ca în orice moment să vă ridicaţi în picioare şi fiţi atenţi la slujbă (asta înseamnă să participăm la slujbă cu tot sufletul şi trupul). Puteţi să puneţi mâinile una peste alta sau să ţineţi degetele încrucişate şi e mai bine decât să staţi picior peste picior.

  1. Intrarea şi ieşirea din biserică

Să-i scoateţi pe cei mici din biserică este o altă situaţie care trebuie luată în considerare. Dacă un copil este gălăgios, scoateţi-l discret şi în linişte afară din biserică, atât cât e nevoie ca să-l liniştiţi şi întoarceţi-vă la slujbă şi apoi ghidaţi-vă după reguli  pentru cei care vin târziu la biserică şi anume: nu intraţi din nou atunci când se citeşte din Cartea Sfântă, când se predică sau la începutul Intrării Micii şi Marii.

  1. Plecarea de la biserică înaintea binecuvântării finale

Plecarea de la biserică înaintea binecuvântării finale pe lângă faptul că e nepoliticos, ne lipseşte de binecuvântarea propriu-zisă. Slujba religioasă are un început (Binecuvântată este împărăţia..) şi un sfârşit (În pace să ieşim..). Plecarea imediat după Împărtăşanie este ca şi cum am trata biserica – Casa Domnului – ca un restaurant fast-food unde venim şi plecăm când vrem. Trăim într-o lume în rapidă mişcare în care se pare că ne grăbim din loc în loc, dar, în prezenţa lui Dumnezeu trebuie să încercăm să ne împotrivim acestei grabe de a trece repede de la un lucru la altul din agenda noastră zilnică. Ne lipsim de binecuvantarea Domnului pentru că nu am avut tăria de a participa de la început până la sfârşit la evlavia dumnezeiască. Mâncaţi şi vă grăbiţi dacă vreţi atunci când mergeţi la McDonald?s dar rămâneţi la biserică şi mulţumiţi-I Domnului pentru darurile sfinte/preţioase pe care ni le oferă.

  1. Ştergeţi rujul de pe buze când veniţi la biserică

V-aţi uitat vreodată la o icoană în lumină ca să observaţi acele urme de ruj/pete de ruj pe suprafaţa icoanei? E absolut dezgustător, nu-i aşa?! De fapt e chiar greţos. Rujul pare să arate frumos pe buze, dar arată oribil pe icoane, cruci, linguriţa de Împărtăşanie şi pe mâna preotului sau episcopului. Icoanele au fost pătate datorită rujului şi chiar dacă crucile pot fi de multe ori curăţate dupa ce fiecare dintre noi le venerează, nu e politicos faţă de ceilalţi să lăsăm urmele noastre pe ele.

Care este soluţia? Dacă insistaţi să vă rujaţi când veniţi la biserică, ştergeţi-vă rujul de pe buze înainte de a venera o icoană, a primi Sfânta Împărtăşanie, a săruta crucea sau mâna preotului sau episcopului. Mai bine vă rujaţi după ce plecaţi de la biserică. La urma urmei Dumnezeu nu e impresionat de cât de atractivă apareţi în exterior – prin vestimentaţie sau cu machiaj – ci de cât de atractivă sunteţi în suflet – podoabele noastre interioare – de caracter bun şi credinţă/pietate/smerenie.

  1. Venerarea şi sărutarea icoanelor

Când intraţi în biserică, tradiţional este să ne închinăm, să venerăm şi să sărutăm icoanele. De obicei icoanele sunt aşezate la intrarea în biserică şi multe biserici au icoane care sunt plasate în fată/la intrarea în biserică. Atunci când sărutăm o icoană fiţi atenţi ce sărutati. Nu e corect să sărutaţi pe faţă persoana pictată pe icoană. Nu sărutaţi Domnul Isus Hristos sau Maica Domnului pe buze, nu-I aşa?! Fiţi atenţi la ce faceţi. Când vă apropiaţi de o icoană ca s-o sărutaţi, sărutaţi Evanghelia, apoi îndreptaţi-vă privirea în josul icoanei sau la crucea din mâna persoanei de pe icoană sau sărutaţi mâna sau piciorul persoanei pictate pe icoană. Atunci când sărutaţi o icoană, arătaţi tot respectul persoanei de pe acea icoană acelaşi respect pe care l-aţi arăta unei personae pe care o veneraţi. Şi nu uitaţi să vă ştergeţi rujul de pe buze înainte de a săruta o icoană.

  1. Vorbirea în biserică sau în timpul slujbei

Nu-i aşa că-i minunat să veniţi la biserică să vă întâlniţi cu prietenii şi familia? Dar aşteptaţi, vă rugăm pentru ora potrivită să faceţi aceste gesturi/să-i salutaţi când sunteţi la o cafea, nu când sunteţi în biserică. Nu este politicos şi respectuos să faceţi asta/să vorbiţi sau să aveţi conversaţii în biserică în timpul slujbei. Pe lângă faptul că e lipsă de respect faţă de Dumnezeu, în acelaşi timp e lipsă de respect şi pentru ceilalţi credincioşi care se roagă în biserică. Comunicaţi cu Dumnezeu când sunteţi în biserică prin rugăciuni, cântece religioase, mulţumiri şi cu prietenii conversaţi după slujbă pe hol sau după ce ieşiti din biserică.

  1. Îmbrăcămintea, vestimentaţia de duminică

Vă amintiţi timpurile când oamenii îşi puneau hainele de duminică? ca să meargă la biserică? De fapt, hainele de sărbătoare erau catalogate ca şi hainele de duminică. În unele regiuni ale ţării acest obicei a dispărut în timpurile noastre. Chiar mai mult decât atât îmbrăcămintea pentru biserică a devenit total necorespunzătoare/prea confortabilă. În unele momente din viaţa noastră ar trebui să arătăm ce-i mai bun din noi lui Dumnezeu, să-i arătăm tot respectul nostru. Şi acest lucru s-ar traduce şi pentru vestimentaţia noastră. Ar trebui să-i arătăm respect lui Dumnezeu prin cea mai decentă îmbrăcăminte de-a noastră şi nu prin îmbrăcămintea de zi cu zi. Ar trebui să ne îmbrăcăm modest, într-un mod corespunzător care să atragă atenţia asupra noastră. Îmbrăcămintea noastră ar trebui întotdeauna să fie de bun creştin – în special la biserică.

Pantalonii scurţi nu sunt acceptaţi la biserică, valabil atât pentru femei cât şi pentru bărbaţi şi copii peste 12 ani. Fustele purtate de femei ar trebui să fie peste genunchi, nu sunt acceptate tricourile sau bluzele fără mâneci, bluzele care se leagă după gât sau topurile care dezvăluie părţi intime ale corpului. Bărbaţii ar trebui să poarte pantaloni lungi, gen constum, nu îmbrăcăminte sport sau ca de plajă, sau orice alt articol de îmbrăcăminte necorespunzător.

Nu sunt premise tricourile cu imprimeuri – cu logo-uri, motto-uri sau poze imprimate. Bluzele şi cămăşile ar trebui să fie modest butonate. Bărbaţi, vă rugăm să nu purtaţi pălării sportive, şepci, căşti sau alte articole de vestimentaţie nepotrivite. Femeile pot să-şi acopere capul.

Copiii: Doar copiilor mici, sub 10 ani, le este permis să poarte pantaloni scurţi la biserică şi bineânţeles să fie decenţi pantalonii. Pantalonii scurţi, sport sau din material spandex nu sunt deloc corespunzători pentru biserică (valabil şi pentru copii şi pentru adulţi). Sandalele şi pantofii, toată încălţămintea mai exact trebuie să fie curată şi închise toate baretele pe picior. Nimeni nu ar trebui să poarte tricouri sau bluze cu imprimeuri pe ele, de nici un fel (ca un exemplu total nepotrivit: ?This body is for you!? – care bineânţeles că e nepermis la biserică).

Femeile: Rochiile trebuie să fie decente şi modeste. Nu sunt permise topurile mulate, rochiile cu bretele sau fustele scurte (mini) sau rochiile mulate pe corp. Rochiile ar trebui să fie decente, nu cu spatele gol sau decolteurile prea mari. Dacă femeile poartă pantaloni la biserică, ar trebui să fie numai pantaloni de costum decent, modest, nu blugi sau leggings sau pantaloni sport. Nu sunt acceptaţi pantalonii scurţi de nici un fel la biserică.

Bărbaţii: Bărbaţii, de asemenea, trebuie să se îmbrace modest la biserică. Chair dacă paltoanele sau cravatele nu sunt obligatorii, cămăşile trebuie să aibă gulere şi să fie încheiate pană la gât. E permis doar un nasture de sus de la guler neânchis, nu mai multe, ca de ex. 2 sau 3 nasturi deschişi. Pantalonii ar trebui să fie călcaţi şi curaţi, în bune condiţii. Blugii, de orice fel, model sau culoare sunt de obicei necorespunzători pentru biserică, în special cei cu găuri, rupţi, tăiaţi sau cu imprimeuri. Şi bineânţeles, pantalonii scurţi nu sunt permişi nici la bărbaţi ca vestimentaţie de biserică. Dacă mergeţi undeva după terminarea slujbei în care e necesar să vă îmbrăcaţi cât mai sport sau confortabil, luaţi cu voi schimburile de haine sport şi schimbaţi-vă după ce ieşiţi din biserică. Ţineţi minte, folosiţi-vă de judecata şi de respectul de sine, cât şi de bunul gust atunci când vă îmbrăcaţi pentru biserică. La urma urmei, nu mergeţi la biserică să fiţi văzuţi de ceilalţi veniţi la biserică, ci veniţi la biserică să vă întâlniţi cu Domnul şi să vă rugaţi lui Dumnezeu/să-l întâmpinaţi pe Dumnezeu.

  1. Când să facem cruce sau când să nu facem cruce

Oricine a observat pe credincioşii din biserică, la slujba de duminică dimineaţa, a sesizat că unii credincioşi fac semnul crucii în momente diferite şi câteodată în moduri diferite.Până la un punct să faceţi semnul crucii este ceva personal şi în concordanţă cu propria credinţă şi nu e o regulă impusă de nimeni. Dar există situaţii când este absolut necesar să faceţi semnul crucii şi alte situaţii când nu e bine să faceţi semnul crucii.

Acestea sunt situaţiile respective:

Când să facem cruce: când auziţi una din următoarele fraze: În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. La începutul sau la sfârşitul rugăciunii pe care o ziceţi sau a citirii liturghiei, la intrarea sau ieşirea din biserică, la trecerea prin faţa Sfântului Altar; înainte de a săruta o icoană, Sfânta Cruce sau Evanghelia.

Când să nu facem semnul crucii: când vă împărtăşiţi şi vă aflaţi în faţa Sfântului Potir cu Sfânta Împărtăşanie sau după ce luaţi Împărtăşania (aţi putea lovi sau atinge din greşeală Sfântul Potir cu mâna dumneavoastră), când preotul sau episcopul spune: Pace tuturor!? Aplecaţi-vă puţin pentru a primi binecuvântarea, când primiţi binecuvântarea de la preot sau episcop (sărutarea mâinii drepte a preotului/episcopului este permis dar nu şi să faceţi semnul crucii).

  1. Atingerea poalei veşmintelor preoţeşti

Multora le place sau vor să atingă veşmântul sfânt al preotului în timpul slujbei atunci când el trece prin biserică, printre enoriaşi la Intrarea Mare, în timpul Sfintei Liturghii. Acest lucru este acceptat, pios sau considerat obicei creştinesc prin care împreunaţi rugăciunile d-voastră cu rugăciunea Intrării cu Sfintele Daruri. În acelaşi timp, trebuie să fiţi precauţi să nu trageţi prea tare de veşmânt şi să vă împiedicaţi făcând acest lucru sau mai rău să-i împingeţi pe ceilalţi din calea d-voastră ca să puteţi atinge veşmântul sfânt. Şi fiţi siguri să-i îndrumaţi pe copiii d-voastră să facă gestul corespunzător de a atinge veşmintele sfinte la fel cum aţi face d-voastră.

  1. Snacks-urile pentru copii

Puteţi cu uşurinţă să observaţi unde au stat copiii în biserică. Cele mai bune indicatoare sunt fărimiturile de biscuiti, Cheerios sau alte fursecuri. Părinţii întotdeauna aduc cu ei tot felul de biscuiţi/fursecuri şi câte un suc de fructe pentru copiii lor atunci când vin la biserică. Pentru copiii mici (1-2 ani) e în regulă sa faceţi acest lucru. Dar atunci când sunt mai mari (ca de ex. 3-4 ani) ar trebui să fie capabili să se abţină de la a mânca aceste fursecuri/biscuiţi sau a bea în timpul slujbei şi atunci când împlinesc vârsta de 7 ani – vârsta primei lor spovedanii – ar trebui să postească ca să poată primi Împărtăşania duminica la slujba sau măcar să aibă intenţia de a posti pentru Împărtăşanie prin reducerea micului dejun şi a mânca mâncăruri de post şi nu de genul fast-food-urilor. Preotul paroh poate să vă îndrume în această direcţie/situaţie.

Pentru copiii care mănâncă snacks-uri măcar încercati să-i sfătuiâţi să nu facă acest lucru când aşteaptă la rând Împărtăşania şi acest lucru e valabil şi atunci când primesc Anafora. Trebuie să vină la Împărtăşanie pe stomacul gol sau să nu mănânce înainte de a primi Împărtăşania când aşteaptă la rând. Şi ca o ultimă observaţie: încercaţi să nu fărâmiţaţi fursecurile prea mult sau măcar să nu lăsaţi fărâmituri în urma d-voastră prin biserică. Podeua n-ar trebui să fie acoperită cu resturi de fursecuri de tot felul. Mestecarea gumei în timpul slujbei sau oriunde în biserică este absolut interzisă pentru toată lumea care vine la biserică.

  1. Ce ar trebui să faceţi cu anafora

După ce primim Împărtăşania şi dupş ce se termină slujba este obişnuit în tradiţia ortodox-creştină să mâncăm o bucată de anaforă care a rămas după ce s-a distribuit credincioşilor pentru Împărtăşanie. Chiar dacă anafora nu este împărtăşanie, este însă pâine binecuvântată şi de asemenea ar fi bine să fie mâncată de credincioşi cu grijă în aşa fel încât să nu se lase fărâmituri în urmă sau să se facă mizerie după ce este consumată. După ce luaţi Împărtăşania sau după ce sărutaţi crucea la sfârşitul slujbei, luaţi o buacată de Anaforă (nu e necesar să luati 4 sau 5 bucăţi) şi când vă întoarceţi la locurile voastre sau vă îndreptati spre un loc în care vă puteţi aseza pentru câteva momente mâncaţi Anafora în aşa fel încât să nu lăsaţi fărâmituri în urma d-voastră. Dacă vreţi să daţi o bucată de Anaforă şi altei persoane, puteţi lua încă o bucată de Anaforă – nu rupeţi bucata d-voastră de Anaforă în două ca să nu  faceţi fărâmituri. Şi bineânţeles fiţi atenţi ca şi copiii d-voastră să ia Anafora atât cât este necesar şi să nu lase fărâmituri în urma lor.

  1. Când uşile de la altar sunt deschise

Când uşile de la altar sunt deschise, credincioşii ar trebui să stea în picioare, cu faţa spre altar, mâinile pe lângă corp sau puneţi-le una peste alta la nivelul mijlocului/taliei. Nu staţi în picioare şi ţineţi mâinile în buzunar, la spate sau încrucişate la piept. Dacă simţiţi nevoia să staţi jos din anumite motive personale nu staţi picior peste picior. Când Sfântul Potir este adus din Sfântul Altar pentru Împărtăşanie ar trebui să rămâneţi în picioare. Sfânta Împărtăşanie este doar pentru cei care sunt pregatiţi pentru asta.

  1. Nu intraţi şi nu ieşiţi pe uşile din mijlocul altarului

Vă rugăm nu trântiţi uşile la plecarea din biserică. Dacă sunteţi nevoiţi să plecaţi din timpul slujbei dintr-un anumit motiv vă rugăm să plecaţi în linişte. Închideţi celularele/telefoanele mobile înainte de a intra în biserică. Dacă nu vă simţiţi bine sau aveţi vreo problemă sau vreo întrebare/nelămurire, cei care sunt la lumânări (Epitropii) în holul bisericii vă pot îndruma ce să faceţi şi vă vor ajuta cu mare drag.

  1. Primirea Împărtăşaniei

Primirea Împărtăşaniei este permisă numai pentru acei credincioşi care sunt botezaţi în religia ortodox-creştină şi care s-au pregătit pentru acest obicei sfânt prin postire, rugăciuni, participarea la slujbe şi prin spovedanie.

  1. Vă rugăm închideţi telefoanele mobile sau setaţi celularele pe opţiunea „Vibraţii” când intraţi în biserică.
  2. Fumatul este interzis oriunde în biserică şi în afara bisericii, în special pe treptele bisericii sau în curtea bisericii.

Sursa: biserica.org

Societatea nord-americană la începutul acestui secol al 21-lea este foarte non-conformistă (liberală) în ceea ce priveşte concepţia despre viaţă. Nu lăsaţi această atitudine predominantă să vă influenţeze în credinţa dumneavoastră creştin-ortodoxă.         

Desigur sunt multe alte aspecte care ar putea fi detaliate în această prezentare.

Majoritatea din cele expuse despre etica bisericească sunt bazate pe bunul simţ al credincioşilor şi pe respectul faţă de Dumnezeu şi faţă de alţii. Să ţineţi minte întotdeauna, că sunteţi la biserică pentru al venera pe Dumnezeu şi Sfânta Treime.

Preotul spune: Cu frică de Dumnezeu şi cu credinţă şi iubire apropiaţi-vă! Lăsaţi ca aceste cuvinte sfinte să vă calauzească în credinţa d-voastră.

Dacă urmaţi aceste simple călăuziri mai mult ca sigur că aveţi destulă etică bisericească sau tot ce vă trebuie pentru un bun compartament în biserică.


…DESPRE SFEȘTANIE

SFEȘTANIA CURĂȚĂ CASA PRECUM SPOVEDANIA SUFLETUL OMULUI

SfestaniaUna din cele mai solicitate slujbe de către credincioşii Bisericii noastre ortodoxe este Sfeştania (slv. “sfeştanie” sau “feştanie” – luminare) sau Slujba sfinţirii mici a apei, deoarece apa, în general, a avut un mare rol în viaţa religioasă a credincioşilor dintotdeauna şi, am putea spune, în toate religiile. Aceasta este considerată ca unul din cele mai însemnate elemente care intră în alcătuirea cosmosului (apa, pământul, aerul şi focul). Pe de altă parte, apa este indispensabilă pentru viaţa biologică a omului, precum şi în activităţile gospodăreşti. Ea este un mijloc al curăţirii fizice, dar şi spirituale. Calitatea naturală a apei de a curăţa şi spăla a fost transferată în viaţa religioasă, apa devenind prin sfinţire mijloc al purificării, al curăţirii spirituale. Prin limpezimea, gustul plăcut şi efectul ei răcoritor, apa simbolizează şi acţiunea purificatoare a harului divin.

În Molitfelnic sau Aghiazmatar găsim enumerate, în partea premergătoare slujbei Sfeştaniei, atât efectele, cât şi folosul acestei slujbe:“Ştiut să fie că prea bun şi folositor de suflet obicei este să se facă în biserici, în mănăstiri şi în case, sfinţirea apei la toate zilele dintâi ale lunii şi a stropi pe oameni. Această apă sfinţită, pe care Duhul Sfânt, prin rugăciunile preoţilor, o sfinţeşte, are multe feluri de lucrări, precum însăşi ectenia sfinţirii şi rugăciunea mărturisesc. Prin stropirea ei, duhurile cele viclene din tot locul se alungă; se iartă şi păcatele cele mici de peste toate zilele, adică nălucirile diavoleşti şi gândurile cele rele; mintea se curăţeşte de lucrurile cele spurcate şi se îndreptează spre rugăciune; bolile le alungă şi dă sănătate sufletească şi trupească. Şi mai pe scurt: toţi cei ce o primesc cu credinţă iau sfinţenie şi binecuvântare.

Sfeştania curăţă casa precum spovedania sufletului omului. Dacă prin spovedanie, prin mărturisirea păcatelor şi dezlegarea acestora de către preot, omul se curăţeşte, îşi curăţeşte sufletul, îşi împrospătează harul primit la Botez, tot aşa prin stropirea cu apă sfinţită şi prin rugăciunile preotului, casa sfinţită la început se curăţeşte de “toată lucrarea cea rea”, datorată fie păcatelor celor ce locuiesc în ea, fie oamenilor răuvoitori, fie duhurilor celor rele.

Ori de câte ori credinciosul simte nevoia curăţirii şi sfinţirii casei, poate chema preotul pentru Sfeştanie. Este bine ca Sfeştania să se facă în zi de post, deoarece este o slujbă de curăţire, de spălare, dar şi pentru faptul că cel care solicită săvârşirea Sfeştaniei trebuie să se pregătească prin post şi rugăciuneDacă nu se poate mai des, se face Sfeştanie în casă, cel puţin o dată pe an. Se obişnuieşte ca după ce a fost un deces în casă, la câteva zile după înmormântare, să se săvârşească această slujbă deoarece creştinul simte nevoia resfinţirii şi binecuvântării casei, nu pentru că cel decedat ar fi întinat în vreun fel locul, ci pentru alungarea întristării şi dobândirea nădejdii. Cu atât mai mult, trebuie să se săvârşească Sfeştanie în casa sau în locul în care s-a comis un omor sau o altă fărădelege (avort, încercare de sinucidere, vărsare de sânge, molimă, întâmplare rea sau accidente de orice fel etc.), pentru că toate acestea se întâmplă din îndemnul şi cu lucrarea diavolului şi a duhurilor rele.

Ce trebuie şi cum trebuie să ne pregătim pentru sfeştanie?

Cine doreşte a chema preotul pentru a săvârşi sfeştanie în casă, trebuie să ştie cum trebuie să se pregătească pentru aceasta având în vedere cele de mai jos. Mai întâi, toţi cei din casă este bine să se spovedească, pentru ca, înainte de a curăţi şi sfinţi casa, să se curăţească şi să se sfinţească ei înşişi de păcatele şi relele care afectează şi casa în care ei locuiesc. Dacă nu este în timpul postului, atunci cei din casă să ştie că trebuie să postească în ziua aceea şi să se ferească de ceartă, duşmănii, înjurături sau alte rele. În al doilea rând, casa în care urmează a se face sfeştanie trebuie curăţită cât mai bine, de la un capăt la altul şi toate lucrurile din ea. Nu este de închipuit să stropim cu apă sfinţită şi să facem rugăciuni pentru a curăţi casa de rele, iar casa să fie murdară şi neîngrijită. Apoi, orice slujbă săvârşită de preot în casă este echivalentă cu aducerea lui Dumnezeu în casa aceea prin lucrarea Sa sfinţitoare şi prin binecuvântarea Sa. Ori, dacă atunci când primim un oaspete obişnuit, dintre oameni, direticăm şi facem curăţenie în casă, pentru a-l primi cum se cuvine, cu atât mai mult atunci când vrem să-L primim pe Însuşi Dumnezeu. Aşa cum ne spălăm, ne îngrijim şi ne primenim noi oamenii atunci când mergem la biserică sau atunci când ni se face orice slujbă, tot aşa trebuie primenită şi casa noastră când facem slujbă în ea.

Sfeştania după ce am avut în casă un deces

Se obişnuieşte ca după ce am avut un deces în casă, la câteva zile după înmormântare, atunci când cei din casă se pot pregăti, să se săvârşească sfeştanie. Creştinul simte nevoia resfinţirii şi binecuvântării casei nu pentru că cel decedat ar fi întinat în vreun fel casa, ci pentru că locul şi casa au fost cercetate de moarte. Pe bună dreptate, moartea este socotită ca cea mai înfricoşătoare formă a răului şi consecinţă a păcătului. “Pentru că plata păcatului este moartea” spune Sfântul Apostol Pavel (Rom. 6, 23).

Cu atât mai mult, trebuie să se săvârşească sfeştanie în casa sau în locul în care s-a comis un omor sau o altă fărădelege sau urâciune (avort, încercare de sinucidere, vărsare de sânge, molimă, întâmplare rea sau accidente de orice fel etc.), pentru că toate acestea se întâmplă din îndemnul şi cu lucrarea diavolului şi a duhurilor rele.

Pentru slujba sfeştaniei, credinciosul trebuie să pregătească o măsuţă frumos acoperită, orientată spre răsărit (măsuţa poate fi aşezată în faţa sau în apropierea icoanei sau a colţului de rugăciune din casă), pe care va aşeza următoarele:

– un vas larg la gură, plin cu apă curată și având alături un prosop (e de dorit ca vasul și prosopul să fie folosite numai pentru acest lucru); 
– două sfeşnice mici cu lumânări din ceară curată; 
– o icoană înfățișându-o pe Maica Domnului (dacă măsuţa nu se află în faţa icoanei din casă); 
– un pomelnic cu cei ce locuiesc în casă și rudele apropiate;
– dacă este pentru prima dată când se săvârșește sfeștanie în casa respectivă, celor de mai sus se vor adăuga un pahar cu untdelemn

Preotul va sta în faţa măsuţei, iar credincioşii vor sta în spatele preotului, aşa cum stăm şi la biserică, toţi cu faţa la răsărit. Toate uşile camerelor vor fi larg deschise.

Sursa: www.ortodox.md 


…DESPRE ÎNMORMÂNTARE

Biserica Ortodoxă ne invață ca moartea este despartirea sufletului de trup. Sfanta Scriptura (Biblia) arata ca atunci cand „omul merge la locasul sau de veci”, trupul trebuie „sa se intoarca in pamant cum a fost, iar sufletul sa se intoarca la Dumnezeu care l-a dat” (Eclesiastul 12,5-7). Bogat sau sarac, rege sau rob, intelept ori analfabet, toti parasim aceasta viata intr-o zi si ne prezentam inaintea lui Dumnezeu care ne va judeca, randuindu-ne rasplata cuvenita. Dar legatura celor morti cu cei vii nu inceteaza, ci ea se mentine prin rugaciune neincetata pe care Biserica o face pentru sufletele raposatilor, pastrand comuniunea de iubire si nadajduind in invierea tuturor la sfarsitul veacurilor.

Cand un crestin a murit, rudele acestuia de multe ori trec prin momente de deruta, intrucat apar pareri si traditii diferite in legatura cu datinile ce inconjoara ceremonia inmormantarii care nu au nici o legatura cu credinta crestina ortodoxa.

Ce trebuie sa facem ?

Moartea unui dintre crestini este prilej de indurerare si intristare. Cand se intampla decesul, familia trebuie sa anunte preotul parohiei din care decedatul face parte, solicitand slujitorului bisericesc toate informatiile necesare. Preotul este cea mai autorizata persoana la care membrii familiei trebuie sa apeleze. Astfel si preotul isi ia masurile cuvenite pentru a implini cum se cuvine slujbele de pomenire si inmormantare. De la biserica se vor solicita doliul, un sfesnic, lumanari, tamaie, carbune pentru ars tamaia, toiagul (o lumanare mare de ceara curata in forma de colac), o cruce (de obicei din ceara), o icoana. De asemenea, se fixeaza cu preotul data si ora inmormantarii si orele potrivite pentru slujbele de seara premergatoare inmormantarii (cina sau stalpii). Clopotarul bisericii, la soroacele cunoscute, va trage clopotul bisericii, „pentru a vesti si celorlalti membri ai parohiei ca unul dintre ei a plecat pe calea vesniciei, indemnandu-i sa se roage pentru acesta”.

Trupul mortului este spalat (scaldat) cu apa curata, care aminteste de apa botezului prin care cel raposat a devenit membru al Bisericii, este imbracat apoi cu haine noi si curate (inchipuind vesmantul cel nou al nestricaciunii, cu care vom invia la ziua judecatii) si este pus in sicriu, cu privirea spre rasarit (intrucat de acolo va veni Hristos la invierea tuturor).

Pe piept i se pune o icoana sfintita (pentru a arata ca respectivul crestin isi da duhul intru Hristos) si langa mainile care stau incrucisate pe piept (dreapta peste stanga), toiagul care se aprinde atunci cand preotul slujeste.

Trupul e acoperit apoi cu o panza alba, aratand ca raposatul se afla sub acoperamantul lui Hristos.

La capatul mortului se asaza sfesnicul in care rudele si cunoscutii care vin la inmormantare aprind lumanari, rostind rugaciunea scurta „Dumnezeu sa-l/s-o ierte!”

Atat lumanarile care se aprind in sfesnic ori se tin in maini de catre cei prezenti, in timpul slujbei, ca si toiagul care arde pe pieptul mortului simbolizeaza candelele aprinse ori lumina faptelor bune cu care crestinul va intampina pe Hristos la Judecata de apoi. Lumanarea este si calauza sufletului pe calea spre vesnicie, risipind intunericul mortii si apropiindu-se de Hristos care a spus: „Eu sunt lumina vietii: cel ce-Mi urmeaza Mie, nu va umbla in intuneric, ci va avea lumina vietii” (Ioan 8,12).

Deasupra usii de la intrarea in casa se asaza o panza de doliu (de culoare neagra) care ramane acolo pana la pomenirea de 40 de zile.

Priveghere si Stalpi (Cina)

In zilele de pana la inmormantare, preotul este chemat de familie, de regula, dupa-amiaza, pentru a savarsi slujba „Stalpilor” sau cina. Aceasta slujba este o rugaciune scurta (numita bisericeste panihida) pentru sufletul celui raposat, la care se adauga citirea unor parti din cele patru Evanghelii.

Pentru aceasta, se pregatesc din vreme cadelnita sau catuia in care se aprinde carbune si se pune tamaie, precum si o coliva (de obicei din fructe, cozonac, biscuiti etc), un pahar cu vin si mancare, pe care preotul le va binecuvanta la vreme.

Coliva facuta din grau fiert, indulcit cu miere sau zahar este o expresie materiala a credintei noastre in nemurire si inviere, fiind facuta din boabe de grau, pe care Domnul Insusi le-a infatisat ca simboluri ale invierii trupurilor: ” dupa cum bobul de grau, ca sa incolteasca si sa aduca roada, trebuie sa fie ingropat mai intai in pamant si sa putrezeasca, tot asa si trupul omenesc mai intai se ingroapa si putrezeste, pentru ca sa invieze apoi intru nestricaciune ” (I Corinteni 15,36). Dulciurile si ingredientele care intra in compozitia colivei reprezinta virtutiile sfintilor sau ale raposatilor pomeniti, ori dulceata vietii celei vesnice, pe care nadajduim ca a dobandit-o mortul.

Ritualul inmormantarii

In ziua si la ora stabilita de comun acord cu preotul pentru inmormantare, rudele pregatesc tamaia si ofera preotului si cantaretului cate o lumanare aprinsa.

Dupa slujba ce se oficiaza la casa decedatului (ori la capela sau casa mortuara), se organizeaza procesiunea de inmormantare, care ramane aceeasi pana la cimitir.

Convoiul mortuar se aranjeaza astfel: in frunte merge un credincios cu crucea (care va fi pusa la capataiul mortului); urmeaza cei ce poarta coliva si vinul, pomul cu darurile ce sa impart saracilor (simbol al vietii si al mortii, inchipuind raiul in care se doreste a ajunge sufletul mortului), cei cu coroanele (daca sunt), purtatorii de sfesnice, cantaretul si preotul, carul mortuar (dricul) cu sicriul, rudele mortului si ceilalti participanti.

Pe drum pana la biserica si apoi pana la cimitir, se canta „Sfinte Dumnezeule” funebru de catre cor sau credinciosi, sub conducerea cantaretului.

Cand convoiul ajunge la anumite raspantii de drumuri ori in locurile legate de viata si activitatea decedatului sau in dreptul unei biserici, preotul zice in dreptul sicriului ectenia pentru morti.

La cimitir

Dupa incheierea slujbei prohodului din biserica se porneste, in aceeasi procesiune, catre cimitir. Pe marginea gropii, preotul rosteste ultima ectenie si se canta „Vesnica pomenire”. Inainte de acoperirea sicriului, cei ce n-au putut sa-si ia ultimul ramas bun, pot s-o faca acum, sarutand icoana de pe pieptul celui decedat, si, dupa caz, mana acestuia. Preotul apoi savarseste tot ritualul de ingropare (varsa untdelemn si vin peste cel decedat, pecetluieste groapa) si binecuvanteaza coliva si darurile care se impart la cimitir.

Pomenirea dupa inmormantare

Familia celui decedat cheama la masa, dupa inmormantare, pe cei care au luat parte la ceremonie, rude, cunoscuti si, indeosebi, pe cei care au ajutat la pregatirile de inhumare.

Dupa oficierea slujbei si binecuvantarea ofrandelor de mancare si bautura, cei prezenti sunt datori sa mamance cu cuviinta si cu rugaciune in gand, pentru cel decedat. Nu se vorbeste fara rost, nu se fac glume, nu se rade, dar nici nu se mamanca nici nu se bea intocmai ca la nunta. In loc de „noroc!” sau alta urare, atunci cand se gusta din pahar, se zice „Dumnezeu sa-l/s-o ierte”, iar cand se primeste un vas, imbracaminte, etc. de pomana, nu se zice multumesc ci „Dumnezeu sa primeasca!”.

Obiceiul de a varsa vin din pahar la pomana trebuie sa dispara. Cine varsa vin pe covoare dovedeste nu numai ca se tine de obiceiuri paganesti, dar este lipsit de bunacuviinta, murdarind fara rost covorul ori altceva acasa sau la biserica.

Cand cineva pleaca beat de la pomana, a pacatuit atat acela, dar si cel care i-a dat bautura peste masura.

Milostenia cea mai primita este cea facuta celor lipsiti, infirmilor, bolnavilor, batranilor neajutorati, celor care nu pot munci, familiilor nevoiase cu multi copii, celor abandonati in casele sau leaganale de copii.

Cand decedatul face parte dintr-o familie fara posibilitati materiale, este potrivit ca rudele sa apeleze la preot care le va ajuta din fondurile bisericii si va angaja comitetul parohial, obtinand cele necesare din donatiile credinciosilor. Astfel, familia nu se va simti umilita, intrucat a apelat la marea familie a parohiei, iar preotul si credinciosii au posibilitatea de a implini porunca dragostei crestine care trebuie vadita prin fapte concrete, in astfel de situatii.

Însemnătatea zilei a treia, a noua şi a patruzecea

Sfantul Macarie Alexandrinul ne comunica descoperirile ingeresti care i s-au facut despre starea sufletelor mortilor in timpul celor patruzeci de zile de dupa moarte. Cand s-a indeplinit misterul mortii, sufletul, despartit de trupul sau, locuieste pe pamant inca doua zile si viziteaza impreuna cu ingerii locurile pe unde a afacut binele; el umbla imprejurul casei unde s-a despartit de trupul sau si chiar ramane cateodata langa sicriul unde zace trupul sau. Apoi, dupa exemplul Mantuitorului, Care a inviat a treia zi dupa moarte, tot sufletul trebuie sa se urce la cer, pentru a slavi pe Creatorul universului. De aceea, Biserica se roaga in acea zi pentru cei morti.

Noi imprumutam din relatarea Sfintei Teodora descrierea ordinii in care vamile se succed. Pe calea cerului, mergand spre rasarit, sufletul intalneste intaia vama , unde duhurile rele, dupa ce au oprit sufletul insotit de ingerii cei buni, ii infatiseaza pacatele sale facute prin cuvant (vorbe desarte, flecareala, cuvinte obscene, jigniri, luare in ras a lucrurilor sfinte, cantece patimase, ras s.a.m.d.); a doua vama este aceea a minciunii (orice minciuna, calcare de juramant, luarea numelui lui Dumnezeu in desert, calcarea fagaduintelor facute lui Dumnezeu, ascunderea pacatelor inaintea duhovnicului); a treia vama este a calomniei (calomnierea aproapelui, vorbirea de rau, umilirea altuia, jignirea, batjocura unita cu uitarea propriilor sale greseli si pacate); a patra vama este a lacomiei (betia, obiceiul de a manca intre mese si in ascuns, uitarea rugaciunii inainte si dupa mese, nepaza postului, imbuibarea, desfatarile, in sfarsit, toate formele de gastrolatrie); a cincea vama este a leneviei (lenevire la slujbele divine si la rugaciunea fiecaruia, neglijenta la lucru, lene); a sasea vama este a furtului (tot soiul de furturi, pe ascuns sau pe fapta); a saptea vama este aceea a zgarceniei si a iubirii de arginti; a opta vama este a camatariei; a noua vama este a inselatoriei (judecati strambe, masuri false si alte iselatorii); a zecea vama este a geloziei; a unsprezecea vama e a mandriei (ambitii, mandrie, prea buna parere de sine, lipsa de respect fata de parinti, cler, superiori, in general neascultari); a douasprezecea vama este a maniei; a treisprezecea vama este a razbunarii; a paisprezecea vama este a uciderii; a cincisprezecea vama este aceea a magiei (vraji, amestec de otravuri, farmece, chemarea demonilor); a saisprezecea vama este a necuratiei (tot ce tine de acest pacat: ganduri, pofte si fapte necurate, iubirea trupeasca a persoanelor nelegate prin casatorie, voluptatea, priviri pofticioase, atingeri necurate, visuri la lucruri necurate); a saptesprezecea vama este cea a adulterului (necredinta in casatorie, caderea in pacat a persoanelor harazite lui Dumnezeu); a optsprezecea vama este aceea a pacatului sodomit (pasiuni contra firii, incest); a nouasprezecea vama este a ereziei (false cugetari asupra religiei, lepadarea de credinta ortodoxa, hula, blasfemia); in fine, ce de pe urma, a douazecea vama este aceea a nemilostivirii (cruzimea). Trecerea vamilor are loc a treia zi dupa moarte.

Dupa ce sufletul s-a inchinat Domnului, el e purtat prin felurite locasuri ale sfintilor pentru a privi frumusetile raiului. Aceasta vizitare a locuintelor ceresti dureaza sase zile, in care sufletul admira si slaveste pe Dumnezeu, a toate Creatorul. In aceasta contemplatie el uita cu totul scarbele ce le-a avut fiind in trup; dar, cu toate acestea, daca el este impovarat de pacate, se intristeaza reprosandu-si ca si-a irosit viata in negrija si ca nu L-a slujit pe Dumnezeu dupa poruncile Sale.

Ispravind vizitarea raiului, a noua zi (dupa despartirea sa de trup), sufletul se urca din nou la Dumnezeu, pentru a I se inchina. Pentru aceasta Biserica face rugaciuni pentru morti in ziua a noua.

Dupa a doua inchinare, Domnul porunceste ca sa-i fie aratat acelui suflet iadul. Atunci vede sufletul suferintele pacatosilor, aude plangerile, gemetele si scrasnirea dintilor. In timpul a 30 de zile sufletul viziteaza toate cotloanele iadului si tremura de frica sa nu fie condamnat acolo pe vecie. In sfarsit, intr-a patruzecea zi dupa despartirea sa de trup, se urca pentru a treia oara sa I se inchine Creatorului. Si atunci, Judecatorul etern hotaraste locuinta ce i se cuvine sufletului, dupa faptele sale si dupa viata pamanteasca. Astfel, are loc judecata particulara, in a patruzecea zi dupa moarte; iata pentru ce Biserica se roaga pentru morti in acea zi.

Povăţuiri şi precizări importante

  • Nu este potrivit si nici ingaduit ca pe icoana ori pe trupul mortului sa se aseze bani de catre rude si cunoscuti.
  • Rudele apropiate ale decedatului poarta pe reverul hainelor o panglica mica de culoare neagra, numita doliu. De regula, acest doliu se poarta 40 de zile ori un an. In semn de intristare, barbatii nu se barbieresc pana la pomenirea de 40 de zile. Hainele de ceremonie ale celorlalti trebuie sa evite culorile vii, tipatoare, nepotrivite cu sobrietatea momentului.
  • De la moarte pana la inmormantare salutam pe membrii familiei (cand mergem la casa celui decedat ori cand plecam de acolo, precum si la biserica, cu ocazia slujbei inmormantarii) cu cuvintele „Dumnezeu sa-l/s-o ierte!”
  • Acelasi este salutul cu care ne adresam si cunoscutilor sau strainilor pe care-i gasim adunati langa trupul raposatului.
  • Aceste cuvinte de salut inlocuiesc pe cele de buna dinimeata, buna ziua etc. care nu se folosesc in astfel de momente.
  • Unii credinciosi pregatesc tamaia cu care se va tamaia decedatul in obiecte improvizate (linguri, cani, farfurii, cutii de conserve etc), ceea ce nu numai ca este inestetic si nepractit, dar constituie si o lipsa de respect pentru cel decedat. Pentru a se evita astfel de situatii, este indicat sa se cumpere de la biserica ori de la magazinele specializate o catuie (obiect destinat pregatirii tamaiei si tamaierii) sau sa se confectioneze un astfel de obiect, cu deosebita grija, de un meserias priceput.
  • Nu este potrivit apoi ca, pentru a arde tamaia sa se foloseasca drept „foc” sau „jar” spirt, hartie, capete de lumanare, lemne ori alte materiale inflamabile. Acestea, prin ardere, scot fum si miros neplacut, anihiland mirosul aromat al tamaiei si afectand respiratia celor prezenti. Cel mai potrivit este sa se procure carbune special pentru cadelnita si catuie.
  • In timpul slujbei inceteaza orice alta activitate, iar cei prezenti pastreaza linistea si o atitudine serioasa, rugandu-se impreuna cu preotul pentru sufletul celui raposat. Nu se vorbeste, nu se fac gesturi, nu se rade. De asemenea, fiind moment de rugaciune, membrii familiei trebuie sa-si impuna o retinere de a plange zgomotos ori cu vorbe, pentru a nu tulbura randuiala slujbei. Cei care tin lumanari aprinse in maini sa fie atenti sa nu aprinda hainele celor din jur si sa aiba grija sa nu curga ceara pe jos, fie ca sunt in casa, la capela mortuara sau in biserica.
  • Daca in ziua respectiva este zi de post, mancarea trebuie sa fie de post, asemenea si alimentele folosite la alcatuirea colivei. Pentru a nu gresi, este bine sa ne uitam in calendarul bisericesc, intrucat sunt si perioade de dezlegare la anumite mancaruri de dulce.
  • Dupa plecarea preotului este bine, daca se face priveghere de toata noaptea, sa se citeasca de credinciosii mai evlaviosi, din sfintele Evanghelii si Psaltirea.
  • Nu se fumeaza, nu se fac glume, nu se rade, nu se spun povesti, ci se pastreaza o atitudine solemna.
  • Unii credinciosi, in situatia cand decedatul nu s-a spovedit si nu s-a impartasit sau nu i s-a aprins lumanarea atunci cand si-a dat sufletul, solicita preotului la ectenie (rugaciunea de pomenire) sa adauge „mort nespovedit, neimpartasit si fara lumanare”. Intr-adevar, Biserica ne invata ca „trecerea cuiva din viata fara spovedanie si fara grijanie (adica ultima impartasire, inainte de a-si da sufletul) este socotita, pe drept cuvant, nu numai ca o mare paguba pentru sufletul celui raposat, ci si un mare pacat pentru cei ai lui, ramasi in viata, daca lucrul s-a petrecut din vina sau nepurtarea lor de grija”. Dincolo de aceste situatii, in cazul cand moartea s-a produs accidental, iar decedatul cand era in viata se spovedea si se impartasea, catehismul ortodox ingaduie ca atunci cand se face pomenire sau parastas pentru astfel de morti, numele lor sa fie insotit de aratarea „mort neimpartasit si nespovedit”, iar uneori si „fara lumanare”.
  • Obiceiul de a sparge o cana sau un vas atunci cand decedatul este scos din casa pentru inmormantare este pagan si exprima mentimerea unei superstitii care denota ignoranta.
  • Fanfara la inmormantare este un obicei strain de traditia ortodoxa, care n-a admis cantarea instrumentala in cult. De multe ori, astfel de formatii canta piese muzicale populare, romante, marsuri, care sunt in total dezacord cu sobrietatea evenimentului inmormantarii. Astfel de practici dovedesc lipsa de seriozitate a celor care le solicita si putinul respect ce-l poarta celor decedati. Indeosebi, in perioadele celor patru mari posturi din an, trebuie evitata cu desavarsire angajarea unei fanfare la inmormantare.
  • In timpul slujbei la biserica se va pastra aceeasi atmosfera de liniste si de reculegere.
  • Celor prezenti li se impart lumanari aprinse (uneori insotite de o batista, o panza alba sau un prosop, precum si un covrig, un mar sau un colacel etc.) de sufletul celui raposat. Cei ce primesc aceste daruri sunt datori sa spuna „Dumnezeu sa-l ierte” sau „Bogdproste!” (Cuvant slav, incetatenit la noi, dar care in traducere inseamna tot „Dumnezeu sa-l ierte!”). Aceste formule inlocuiesc pe cea obisnuita de „multumesc” ori frantuzismul „merci” care nu se folosesc in asemenea ocazii.
  • Unii credinciosi atentioneaza persoanele insarcinate cu oferirea lumanarilor, adesea chiar in timpul slujbei, sa nu dea si rudelor apropiate ale celui decedat. Practica aceasta este nefondata. Oferirea si primirea lumanarii aprinse reprezinta credinta comuna in „Lumina-Hristos” care calauzeste sufletul decedatului pe calea vesniciei. Cu atat mai mult, rudele apropiate sunt chemate sa se adauga celor ce marturisesc aceasta credinta si sa poarte in maini simbolul „luminii celei neapuse”
  • La sfarsitul slujbei, membrii familiei si ceilalti credinciosi saruta icoana aflata pe pieptul mortului, iar cei mai apropiati ca rudenie, mana ori fata mortului, aceasta reprezentand sarutarea cea mai de pe urma. Gestul acesta, semnul iertarii si al impacarii prin care ne luam ramas bun de la cel care pleaca dintre noi, se face in perfecta ordine si liniste, intrucat ne aflam in locasul bisericii si nu trebuie perturbata atmosfera slujbei de inmormantare.
  • Practica de a lipi pe crucea din mana mortului o moneda este pagana si trebuie parasita. Cu acest ban se credea ca mortii platesc luntrasului Caron trecerea peste Stix (un fluviu) al infernului. A atasa un ban de Sfanta Cruce reprezinta o impietate si perpertuarea unei superstitii pe care orice crestin ortodox nu o poate sustine.
  • Cand preotul citeste rugaciunea de dezlegare, unii credinciosi, nefiind atenti la semnsul cuvintelor, se reped sa dezlege panglica cu care sunt legate picioarele mortului. Gestul acesta trebuie evitat, ridicarea piedicii urmand sa se petreaca nu in biserica, ci la cimitir, pe marginea gropii. Preotul, de fapt, se roaga astfel: „Dezleaga, Doamne, pe adormitul robul Tau (aici ii spune numele) de pacatul sufletesc si trupesc”, iar a doua rugaciune: „Si-i iarta lui toate cate a pacatuit cu cuvantul, cu lucrul sau cu gandul, dezlegandu-l si de legatura pusa in orice chip asupra lui, cu care el insusi din manie sau din alta pricina s-a legat pe sine…”. Deci este limpede ca preotul nu se roaga pentru dezlegarea piedicii de la picioare, ci pentru dezlegarea pacatelor.
  • Coliva, vinul, colacul si capetele se vor aduce in biserica unde raman pe parcursul slujbiei inmormantarii. In coliva, colac si in capete se parind lumanari, arzand tot timpul slujbei.
  • Coroanele si pomul raman la usa busericii.
  • Barbatii vor intra in locasul sfintei biserici cu capul descoperit.
  • La capataiul celui decedat se asaza unul sau doua sfesnice, in care cei prezenti aprind lumanari.
  • La organizarea convoiului funebru se obisnuieste ca, langa cruce, cineva sa poarte fotografia indoliata a celui decedat sau icoana cu patronul numelui.
  • Atunci cand se fac opriri pentru a rosti preotul ectenia, unii credinciosi desemnati din vreme asaza sub carul mortuar ori inaintea acestuia bucati de panza alba numite poduri. Ele reprezinta „vamile vazduhului”, peste care trebuie sa treaca sufletul celui decedat, in ascensiunea sa spre tronul de judecata al lui Dumnezeu. Tot acum se imart daruri de pomana si bani celor saraci, spre pomenirea celui raposat.
  • Daca vreunul din membrii familiei sau un alt credincios (prieten, coleg de serviciu, etc.) doreste sa tina un cuvant la catafalcul celui decedat, trebuie sa ia legatura cu preotul slujitor care-i va indica momentul cel mai potrivit pentru aceasta.
  • Pentru economia de timp a celor prezenti (unele rude sunt venite de la mari departari) si pentru faptul ca un cortegiu funerar nu trebuie sa fie un prilej de fala ori de parada, este indicat sa se evite plimbarile lungi cu acest prilej, alegandu-se drumul cel mai scurt spre cimitir.
  • Exista si o alta intelegere gresita in legatura cu traseul de parcurs de la casa decedatului la biserica si de acolo la cimitir. Toti stiu ca cel decedat se duce „pe drumul fara intoarcere”. Aceasta expresie inseamna, in fapt ca mortul nu se mai intoarce, evident, acasa. Multi insa considera ca expresia „drumul fara intoarcere” ar insemna ca nu trebuie sub nici un chip sa te intorci cu mortul pe acelasi drum. De aici, o serie intreaga de complicatii, incercandu-se itinerarii greoaie, care consuma timpul si supun pe cei indoliati la parcurgerea pe jos a unor distante mari de drum, accentuandu-le inutil oboseala. Pentru a evita astfel de situatii, cei care se ocupa cu organizarea ceremonialului este bine sa se sfatuiasca, in prealabil, cu preotul.
  • Mai dainuie pe alocuri si superstitia ca in prima zi a saptamanii – luni – nu este bine sa se faca inmormantare („pentru ca e inceputul saptamanii si ar muri toti din casa”). Fireste ca o atare „credinta” este fals si nu trebuie luata in considerare, inmormantarea putandu-se sa se faca in orice zi a saptamanii.
  • Icoana de pe pieptul mortului se ia de catre rude si se duce acasa, ea folosindu-se, de regula, si la pomenirea de patruzeci de zile (panaghia). De asemenea – desi nu este obligatoriu – si toiagul poate fi luat acasa si aprins la zilele de pomenire pentru cel decedat.
  • Florile care au fost puse in sicriu este potrivit sa se stranga si, dupa acoperirea mormantului, sa fie asezate deasupra, ele amintind de frumusetea raiului.
  • Pomul (ramura de copac) impodobit cu fructe, dulciuri, covrigi etc., care s-a purtat inaintea cortegiului mortuar, se infige la mormant langa cruce, dupa ce a fost golit de bunatatile din el, care se dau de pomana.
  • Tot acum se impart, pentru sufletele raposatului diferite daruri. De preferat ca aceastas milostenie sa se indrepte catre strainii nevoiasi.
  • S-a incetatenit traditia ca, dupa astuparea mormantului, sa se dea „peste groapa”, de pomana, o plapuma (ori o patura), perne, o caldare cu apa, o gaina vie etc. Toate acestea nu au decat o singura semnificatie: milostenia pentru sufletul celui raposat care nu trebuie sa treaca neaparat de la cel ce da catre cel ce primeste peste mormant, gestul neimplicand nici o rezonanta si neavand nici o incarcatura religioasa.
  • Familia si asa incercata de durere nu trebuie sa faca excese in ceea ce priveste pregatirea de inmormantare. Un astfel de trist eveniment nu trebuie transformat in prilej de fala sau intr-o intrecere de a face pregatiri cat mai multe si cat mai scumpe. Trebuie pastrata masura in tot ceea ce intreprindem, preocupandu-ne mai mult de rugaciunea pentru sufletul celui decedat, decat de mese imbelsugate si daruri costisitoare. Nu cosciugul scump, nici multele coroane sau jerbe ori mancarurile rafinate si abundente trebuie sa preocupe familia, ci rugaciunea profunda de care sufletul decedatului are nevoie, caci se pregateste de intalnirea cu Dumnezeu. Cel mai potrivit este, in astfel de situatii, sa se faca milostenii (adica sa se dea de pomana) din alimente si haine crestinilor care traiesc o viata grea in azilurile de batrani, orfanilor, vaduvelor, caselor de copii, asociatilor de handicapati, intr-un cuvant, strainilor care efectiv au nevoie si se bucura de o haina ori de o farfurie cu mancare.

***Pr. Eugen Dragoi, Inmormantarea si pomenirile pentru morti, Ed. Ep. Dunarii de Jos, Galati, 2002


…Despre Parastas

Ce este parastasul?

Potrivit învăţăturii şi credinţei creştine, viaţa omului nu se sfârşeşte o dată cu moartea trupului, iar sufletul îşi continuă existenţa şi dincolo de hotarele vieţii pământeşti. Din acest motiv, nu dăm uitării pe cei adormiţi nici după înmormântarea lor, ci îi pomenim pururi, ne rugăm şi mijlocim pentru odihna şi pentru iertarea păcatelor lor.

Cât timp suntem în viaţă putem să facem toate pentru sufletele noastre: să priveghem, să postim, să ne rugăm continuu etc. Imediat ce murim, însă, nu mai putem face nimic pentru acestea. Însă dacă cineva vorbeşte lui Dumnezeu despre cei răposaţi, îl va auzi Dumnezeu, îi va asculta rugăciunea. Cu alte cuvinte în faţa lui Dumnezeu este utilă şi folositoare „mijlocirea”. Când cei dragi nouă pleacă din lumea aceasta, lasă în urma lor o rugăminte, care sună mai degrabă a poruncă: „…vă rog pe toţi şi cu stăruinţă cer vouă să vă rugaţi neîncetat lui Hristos-Dumnezeu pentru mine, ca să nu fiu rânduit, după păcatele mele, la locul de pedeapsă, ci să mă aşeze unde este lumina vieţii” (Slava de la Slujba înmormântării). Aşadar, cei adormiţi doresc să ne pese totdeauna de ei. Întotdeauna să facem ceva pentru sufletele lor.

Ce putem face pentru ei?  Rugăciune şi milostenie!

Slujba care se face pentru cei răposaţi se numeşte parastas (din greceste parastasis = a sta în rând cu cineva, a sta alături de cineva, a mijloci pentru cineva) şi înseamnă rugăciune de mijlocire la Dumnezeu pentru sufletele celor care nu mai sunt printre noi.

Creştinii nu-şi uită morţii după îngroparea lor, ci se preocupă de rugăciuni pentru ei şi de pomenirea numelui lor. Soroacele de pomenire individuală a morţilor în Biserica Ortodoxă sunt următoarele:

  • La 3 zile după moarte (care coincide, de regulă, cu ziua înmormântării), în cinstea Sfintei Treimi şi a Învierii din morţi a Mântuitorului a treia zi;
  • La 9 zile după moarte, “ca răposatul să se învrednicească de părtăşia cu cele 9 cete îngereşti şi în amintirea ceasului al nouălea, când Domnul, înainte de a muri pe cruce, a făgăduit tâlharului raiul pe care ne rugăm să-l moştenească şi morţii noştri“;
  • La 40 de zile (sau şase săptămâni), în amintirea Înălţării la cer a Domnului, care a avut loc la 40 de zile după Înviere, “pentru ca tot aşa să se înalţe şi sufletul răposatului la cer“;
  • La trei, şase şi nouă luni, în cinstea Sfintei Treimi;
  • La un an, după exemplul creştinilor din vechime care în fiecare an prăznuiau ziua morţii martirilor şi a sfinţilor, ca zi de naştere a lor pentru viaţa de dincolo.
  • În fiecare an, până la 7 ani de la moarte, ultima pomenire anuală amintind de cele 7 zile ale creaţiei.

De reţinut!

Spre a nu greşi în privinţa pregătirilor pentru aceste pomeniri, cel mai indicat este să se ia legătura în prealabil cu preotul. Acest lucru este necesar întrucât trebuie stabilite, de comun acord, data şi ora săvârşirii pomenirii.

De obicei, soroacele nu se fac în orice zi a săptămânii, ci mai ales marţea, joia şi sâmbăta.

La aceste zile de pomenire individuală a celor răposaţi, Biserica a stabilit zilele de pomenire generală a morţilor, şi anume: sâmbăta dinaintea duminicii lăsatului de sec de carne sau a Înfricoşatei judecăţi, numită şi Moşii de iarnă, sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt sau Moşii de vară, la care tradiţia a adaugat şi Moşii de toamnă (între 26 octombrie şi 8 noiembrie), sâmbetele Postului Mare, Paştele blajinilor (luni după Duminica Tomei) şi Joia Înălţării, în special pentru eroi, ca şi ziua hramului bisericii.

Toate aceste zile de pomenire, individuală sau colectivă, sunt momente de vie şi profundă comuniune cu cei răposaţi. Ele trebuie respectate şi cultivate, căci prin aceasta întreţinem vii cultul morţilor şi pomenirea lor.

În acelaşi timp, pomenirea morţilor  este un moment de reflecţie şi pentru fiecare dintre noi. Fără îndoială, moartea este cel mai sigur şi totodată cutremurător eveniment din viaţa noastră. Fireşte, ar trebui să o avem în vedere şi să ne facem probleme. Nimeni nu a  semnat un contract cu viaţa pământească pentru prelungirea acesteia. Prin gândul la moarte, gravat adânc în sufletul nostru, vom fi mai îndreptaţi şi mai realişti. Putem deveni alţi oameni. Mai  buni!

Ce materii pregătim pentru parastas?

Întotdeauna slujba de pomenire a morţilor este precedată de Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie care se săvârşeşte în sfânta biserică. Pentru slujba parastasului orice creştin aduce o colivă, colac sau prescură, vin, lumânări, tămâie şi cărbuni.

Coliva, făcută din grâu fiert, îndulcită cu miere sau cu zahăr, închipuie însuşi trupul celui/celor răposaţi, dar are şi o semnificaţie duhovnicească deosebită, fiind un simbol al învierii trupului, pentru că după cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să aducă roadă, trebuie să fie îngropat mai întâi în pământ şi să putrezească, tot aşa trupul omenesc mai întâi se îngroapă şi putrezeşte, pentru ca să învieze întru nestricăciune. Dulciurile care intră în compoziţia colivei reprezintă dulceaţa vieţii celei veşnice pe care ne dorim şi pentru care ne rugăm să o dobândească cei adormiţi. Pe colivă se aşază Sfânta Cruce şi se ornează în chip frumos (de obicei cu bombonele colorate, care închipuie frumuseţea faptelor bune pe care răposatul/răposata le-a lasat ca mărturie în lumea aceasta).

Colacul sau prescurile sunt de obicei frumos împletite şi poartă pe ele simboluri liturgice (sfânta cruce). Pe acestea (colivă, colaci) se aşază o lumânare aprinsă. Lumânarea este semnul şi chipul trecerii noastre prin viaţă. Aşa cum arde şi se consumă lumânarea, aşa arde şi se consumă viaţa noastră. Lumânarea este şi un frumos simbol al omului bun: lumânarea, pentru a oferi lumină trebuie ca, încet-încet, să se consume. La fel şi creştinii (cărora Iisus le-a spus “Voi sunteţi lumina lumii!“), pentru a fi lumină pentru cei din jur, pentru a fi coerenţi şi a-şi trăi corect credinţa, trebuie să se jertfească, să ofere ceva din ei, să se consume în fiecare zi câte puţin.

Lumânarea se mai aseamănă nouă oamenilor şi prin fragilitatea sa: se rupe atât de uşor, se sfărâmă, şi totuşi oferă ceea ce nu poate oferi nici piatra, nici apa, nici pământul: flacără, pentru a fi lumină şi căldură lumii.

Vinul, care se toarnă cruciş pe colivă (trupul celui răposat), semnifică aromatele cu care a fost uns trupul Domnului.

De asemenea, se obişnuieşte să se ofere un prosop (de la gr. prósopon = persoană). El se oferă pentru a ne aduce aminte de persoana în numele căreia s-a dat pentru a o pomeni.

Am amintit că, pe lângă rugăciune, este necesară milostenia.

Prin milostenie se mângâie sufletele celor adormiţi. „Mila curăţă toate păcatele!” (Tobit 12,9). Cu siguranţă trebuie să miluim pe cel care are nevoie de milostenie: pe înfometat, pe cel gol, pe cel însetat. Când un semen de-al nostru este miluit,  se alină şi se bucură. Şi dacă se roagă pentru cei răposaţi, rugăciunea lui are o mare putere (de aceea se şi spune când primim ceva de pomană: Dumnezeu să-l  ierte! sau Bogdaproste!).

Cine dă de mâncare celui flămând, de băut celui însetat, de îmbrăcat celui gol, acoperiş celui străin, slujeşte Domnului, întrucât Domnul se identifică cu toţi cei aflaţi în categoriile menţionate mai sus. Cine merge la cel bolnav şi la cel din închisoare, la Domnul merge. Şi în Sfânta Scriptură stă scris: „Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului şi El îi va răsplăti fapta lui cea bună” (Pilde 19,17).

Când nu facem parastase?

Nu se fac parastase în următoarele zile şi perioade din cursul anului:

  • Duminicile de peste an, pentru că duminica, amintind de Ziua Învierii, e zi de bucurie, iar nu de întristare;
  • În cele douăsprezece zile dintre Naşterea şi Botezul Domnului. Chiar dacă în unele biserici se fac parastase duminica, cel puţin în duminicile Penticostarului, adică în cele dintre Paşti şi Rusalii, nu se cuvine nicidecum să se facă parastase, pentru a nu se întuneca bucuria Praznicului cel mare al Învierii;
  • De la lăsatul secului de carne până la sâmbăta întâi din Postul Mare, sâmbăta Sf. Teodor;
  • Din sâmbăta Floriilor până în Duminica Tomei;
  • La praznicele împărăteşti sau la sărbători mari;
  • În timpul Postului Mare, nu se face parastas în zilele de rând (luni, marţi, miercuri, joi, vineri), deoarece în aceste zile nu se face liturghie obişnuită sau deplină.

Alte sfaturi legate de pomenirea morţilor

  • Este de dorit ca pomenirile să se facă legate de săvârşirea Sfintei Liturghii, aceasta fiind cea mai importantă slujbă de mijlocire pentru cei morţi. Dacă nu este posibil de fiecare dată, cel puţin la 40 de zile, la un an şi la şapte ani, ar fi de dorit ca parastasul să urmeze după Sfânta Liturghie;
  • La întocmirea sau scrierea pomelnicului nu este nici nevoie şi nici recomandat să se adauge “la pomenirea de nouă zile, 40 de zile, un an, şapte ani, mort fără lumânare etc.“. Cărţile de cult nu prevăd aşa ceva şi nici slujitorii nu trebuie să adauge nimic în plus, ca şi când ar trebui să atragem atenţia Mântuitorului asupra sorocului de care este vorba;
  • La pomenirea de 40 de zile, numită pe alocuri slujba de ridicare a Panaghiei, pe lângă celelalte, se pregătesc o icoană şi un colac. Din colac preotul va scoate părticica pe care o va aşeza apoi pe icoană şi din care va împărţi spre gustare rudelor răposatului;
  • Referitor la darurile care se dau de pomană, se obişnuieşte ca, la 40 de zile şi la un an, să se dea diferite lucruri şi, mai ales, îmbrăcăminte şi încălţăminte, obiecte de uz casnic, dar nu ne opreşte nimeni să dăm oricând şi orice pentru cel răposat. Există obiceiul îndătinat să se împartă de fiecare dată farfurii cu mâncare, căni sau pahare, precum şi linguri sau furculiţe: şase, douăsprezece, douăzecişipatru. Rânduielile bisericeşti nu prevăd nimic în această privinţă şi fiecare poate da cât crede de cuviinţă, numărul acestora neavând nicio influenţă asupra stării sufleteşti a celui răposat;
  • După oficierea slujbei şi binecuvântarea ofrandelor de mâncare şi băutură, cei prezenţi sunt datori să mănânce cu bună-cuviinţă şi cu rugăciune în gând, pentru cel decedat. Nu se vorbeşte fără rost, nu se fac glume, nu se râde, dar nici nu se mănâncă, nici nu se bea întocmai ca la nuntă. În loc de “noroc!” sau altă urare, atunci când se gustă din pahar, se zice “Dumnezeu să-l/s-o ierte!“, iar când se primeşte un vas, îmbrăcăminte etc. de pomană, nu se zice „Mulţumesc!“, ci “Dumnezeu să primească!

….

Învăţătură din Proloage – despre cele opt gânduri, din capetele Sfântului Nil …

“Vezi, fiule, că opt sunt gândurile din care pornesc toate răutăţile: îndrăcirea pântecelui, desfrânarea, iubirea de arginţi, mânia, întristarea cea fără de vreme, trândăvirea, slava deşartă, mândria. Acestea se luptă cu toţi oamenii.

Iar tu, fiule, dacă vrei să biruieşti îndrăcirea pântecelui, iubeşte înfrânarea şi ai frică de Dumnezeu. Şi aşa o vei birui.

Dacă vrei să biruieşti desfrânarea, iubeşte flămânzirea, şi setea, şi privegherea şi adu-ţi aminte de moarte şi niciodată să nu vorbeşti cu femei şi o vei birui.

De vrei să biruieşti iubirea de arginţi, iubeşte sărăcia şi simplitatea.

De vrei să biruieşti mânia, câştigă-ţi blândeţe şi îndelungă răbdare şi adu-ţi aminte de câte răutăţi au făcut iudeii Domnului nostru Iisus Hristos, iar Iubitorul de oameni nu se mânia asupra lor, ci, mai mult, se ruga pentru ei, zicând: „Părinte, iartă-le lor păcatul acesta, că nu ştiu ce fac.”

Dacă vrei să biruieşti grija cea lumească, niciodată nu te îngriji de lucrurile vremelnice şi, măcar de te-ar bate sau te-ar necinsti sau te-ar goni, nu te îngriji, nici nu te întrista, ci mai mult bucură-te şi numai atunci să te întristezi când greşeşti, dar şi atunci cu măsură, ca să nu cazi în deznădăjduire şi să pieri.

De voiesti să biruieşti trândăvia, fă puţin lucru de mână, orice ar fi, şi citeşte dumnezeieştile cărţi şi te roagă deseori.

De vrei să biruieşti deşarta slavă, să nu iubeşti laudele, nici cinstea, nici hainele cele bune, nici întâietăţile, nici şederile mai sus ci, mai mult, să iubeşti ca să te ocărască şi să te defaime şi să te necinstească, clevetindu-te, şi să te socoteşti pe tine mai păcătos decât toţi păcătoşii.

Dacă vrei să biruieşti mândria, orice vei face, să nu zici că din osteneala sau din bărbăţia ta se face. Ci, ori de posteşti, ori de priveghezi, ori de te rogi, ori de te culci pe pământ, ori cânţi, ori slujeşti, ori metanii multe faci, să zici: „Nu dintru a mea sârguinţă, ci din dumnezeiescul ajutor şi sprijin le fac.”