ARTICOLE


Despre incinerarea celor adormiți:

http://www.odaiadesus.ro/incinerare.html


Creştinismul, o religie liturgică

Creştinismul nu este o ideologie, un sistem de idei la care putem sau nu să aderăm, ci viaţă, viaţa cea adevărată în comuniune cu Izvorul vieţii, Dumnezeu, pe care omul a pierdut-o din cauza păcatului originar. Prin întruparea, moartea, Învierea şi Înălţarea Sa la cer, Mântuitorul Iisus Hristos a restaurat firea umană şi ne-a eliberat de sub stăpânirea păcatului şi a morţii, dăruindu-ne viaţa veşnică a Împărăţiei cerurilor. Fiecare dintre noi am primit acest dar al vieţii veşnice prin botezul nostru: „Ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Romani 6, 4).

Biserica este Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, iar slujbele reprezintă intrarea noastră în această Împărăţie, trăirea şi împărtăşirea concretă de viaţa cea nouă în Hristos, de dreptatea, pacea şi bucuria în Duhul Sfânt ce caracterizează Împărăţia lui Dumnezeu (Romani 14, 17). Cultul Bisericii ne poartă în lumea prezenţei directe a lui Dumnezeu, făcându-ne părtaşi bucuriei Învierii. Creştinismul este, pentru aceasta, o religie liturgică, o religie în care pe primul plan este cultul, trăirea liturgică a vieţii noi în comuniune cu Dumnezeu. Biserica este, în primul rând, o comunitate rugătoare, slăvitoare. Înţelegem astfel de ce Biserica noastră se numeşte Ortodoxă: este Biserica ce aduce dreaptă slăvire lui Dumnezeu şi are credinţa dreaptă revelată de Dumnezeu prin Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.

Centrul cultului ortodox este Sfânta Liturghie, slujba în care se realizează, prin excelență, intrarea noastră în Împărăţie, mai precis unirea tuturor în Biserică şi intrarea Bisericii în Împărăţia lui Dumnezeu. Toate celelalte slujbe sunt o pregătire pentru Liturghie şi îşi găsesc împlinirea în ea. Sfântul Dionisie Areopagitul numeşte Sfânta Liturghie „taina tainelor”, deoarece ea încununează tot ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe şi uneşte cel mai deplin pe fiecare credincios şi pe toţi în Dumnezeu cel Unul şi infinit în iubire, desăvârşind comuniunea cu Dumnezeu. 


Despre Utrenie

Cuvantul Utrenie, intrebuintat de obicei in lima romana  pentru desemnarea slujbei de dimineata, este de origine slavona (de la Utro – dimineata). Din limba graca s-a mai intrebuitat in cult, in unele regiuni, si denumirea de ortrina. In Transilvania si Bucovina se mai intrebuinteaza si termenii de origine latina: manecat, manecare si manecanda ( lat. – a se scula de dimineata, in zori).

Timpul savarsirii

Odinioara dar si astazi in unele manastiri, utrenia se savarsea in ultima parte a noptii, cam cu doua-trei ore inainte de rasaritul soarelui. Astazi numai Utrenia Pastilor mai pastreaza peste tot caracterul nocturn al Utreniei de odinioara savarsindu-se dupa miezul noptii. In celelalte zile Utrenia se savarseste de obicei dimineata, dupa rasaritul soarelui. In unele manastiri si catedrale, in ajunul sarbatorilor imparatesti si al sfintilor cu priveghere, Utrenia se savarseste de seara in continuarea Vecerniei si a Litiei si poarta numele de Priveghere (slujba de noapte). Tot seara se savarseste si miercuri si vineri in saptamana a cincea a Postului Mare, precum si in toata Saptamana Patimilor dar fara a fi unita cu Vecernia si poarta numele de Denie (din slavona – veghere, priveghere).

Scopul Utreniei

Utrenia este slujba prin care se aduce lui Dumnezeu multumire pentru odihna petrecuta in timpul noptii si I se cere ajutorul pentru ziua care incepe.Utrenia este, dupa cum spunea Sfantul Simeon al Tesalonicului, ca o : “jertfa de multumire Celui ce aduce lumina si Celui ce a risipit intunericul inselaciunii si ne-a dat lumina dreptei credinte”. Rugaciunea de dimineata ne duce cu gandul la patimile indurate de Mantuitorul de la miezul noptii pana la ziua, adica aducerea Lui de la Ana la Caiafa, de scuiparile, lovirile si batjocurile suportate de El. Utrenia ne aduce aminte insa si de cele doua mari evenimente: Nasterea si Invierea Domnului.

Explicarea randuielii Utreniei

Utrenia inchipuie inceputul crestinismului, ivirea luminii sau a revelatiei dumnezeiesti care urmeaza noptii pacatului in care eram tinuti prin pacatul parintilor Adam si Eva. De aceea in slujba Utreniei se impletesc elemente ale Vechiului si ale Noului Testament. Spre exemplu Psalmii profetici despre venirea Domnului sunt urmatii de cantarea Dumnezeu este Domnul care vesteste venirea Mantuitorului in lume.

Formula “Slava Sfintei… Treimi” constituie binecuvantarea pentru inceputul propriu-zis al Utreniei. Ea are caracter trinitar si afirma cinstirea lui Dumnezeu Cel in Treime laudat.

Cantarea Dumnezeu este Domnul (care se canta de patru ori) este o trambitare a vestii venirii Domnului in cele 4 laturi ale lumii.

Citirea Sfintei Evanghelii este partea principala a Slujbei Utreniei. Duminica se citeste una din cele 11 Evanghelii ale Invierii pentru ca duminica este ziua inchinata comemorarii Invierii. Citirea evangheliei se face din partea de miazanoapte a Sfintei Mese preotul inchipuind acum pe ingerul care a vestit femeilor mironosite Inviere, sezand pe piatra rasturnata a mormantului. Evanghelia este citita dinauntrul altarului, langa Sfanta Masa care inchipuie Mormantul Domnului, iar nu dintre Sfintele Usi, in vazul multimii din biserica, deoarece Invierea nu este cunoscuta inca decat femeilor mironosite. La sarbatorile din cursul saptamanii, Evanghelia este citita  dintre usile imparatesti (ca la Liturghie) deoarece atunci preotul il reprezinta pe Mantuitorul Insusi, vorbind in fata multimilor, inainte de patima si Invierea Sa.

Scoaterea Sfintei Evanghelii in mijlocul Bisericii la Utrenia de duminica inchipuie aratarea Domnului dupa Invierea Sa si vestirea Invierii la toata lumea. De aceea se canta acum: “Veniti toti credinciosii sa ne inchinam Sfintei Invierii lui Hristos…”.

Psalmul 50 este intrebuitat inca din vechime in randuiala Utreniei. El exprima sentimentele de umilinta si smerenie cu care credinciosii Il intampina pe Hristos.

Doxologia sau Slavoslovia sau Imnul ingeresc (deoarece primul ei verset – “Slava intru cei de sus lui Dumnezeu…”- este imnul cantat de ingeri la Nasterea Domnului) are caracter trinitar alcatuit in cinstea Sfintei Treimi. Odinioara doxologia se canta in momentul cand se ivea pe cer prima raza de lumina. De aceea ea este introdusa astazi prin ecfonisul rostit de preot sau diacon: “Slava Tie Celui ce ne-ai aratat lumina!”.

***Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, Liturgica Speciala, Ed. Lumea Credintei, Bucuresti 2008.


Rânduiala Proscomidiei

Proscomidia are loc in cadrul Utreniei care este urmata de Liturghie; in cadrul ei se pregatesc daru­rile pentru Sfanta Jertfa. In cazul Utreniei din serviciul cu priveghere de noapte, cand nu este completata cu Liturghia, nu se face Proscomidia.

Aducerea si punerea inainte sau pregatirea darurilor de paine si vin formeaza baza materiala a Jertfei euharistice. In unele din codicele vechi Proscomidia nu este pusa sub un titlu aparte, ca in editiile de mai tarziu, ci se afla inclusa in oficiul Liturghiei Sfantului Ioan Gura de Aur, sub titlul general : „RanduialaDumnezeiestii si SfinteiLiturghii…”.

Obiceiul de a se aduce de catre credinciosi darurile necesare pentru Sfanta Jertfa a fost de la inceput o practica a Bisericii primare. De la aceasta actiune de aducere a materiilor de jertfa provine in­trebuintarea in limbajul bisericesc a termenului de proscomidie care inseamna aducere, punere inainte sau oferire. Prin acest termen se desemneaza atat lucrarea de pregatire a darurilor de paine si vin, in scopul de a fi jertfite, cat si insasi actiunea de oferire.

Ca act de aducere, de oferire sau de punere inainte a darurilor de jertfa, Proscomidia a fost dintru inceput unul din momentele constitu­tive Liturghiei crestine, precum marturiseste textul formularului Sfan­tului Vasile cel Mare : „…In noaptea in care s-a dat pe Sine insusi pentru viata lumii, luand paine in sfintele si preacuratele Sale maini, aratand-o Tie, lui Dumnezeu-Tatal, multumind… a dat Sfintilor Sai ucenici si Apostoli…”. Deci, cand Mantuitorul a instituit Sfanta Euha­ristie, a trebuit mai intai sa „puna inainte” pe masa de cina, adica sa ofere, painea si vinul, pe care le-a ales sa serveasca drept elemente pentru Jertfa cea fara de sange in Biserica Sa.

Nu erau primiti sa aduca daruri decat credinciosii impacati cu Biserica, adica numai cei care nu erau opriti de la impartasire. Proscomidia apare redusa in vechime la o simpla depunere pe sfanta masa (altar) a darurilor de paine si vin amestecat cu apa, alese de diaconi din cele adunate de la credinciosi. Episcopul le primea si le oferea sau le proaducea, rostind desigur asupra lor o rugaciune, prin care le dadea caracterul de prinos sau de ofranda.

Materiile darurilor Proscomidiei. La inceput, painile proaducerii nu se deosebeau prin forma lor de cele de la masa din familie. De timpuriu s-a luat insa obiceiul de a se face pe ele semnul crucii. Avem motive sa credem ca acest semn constituie o indicatie a destinatiei liturgice a acestor paini, iar nu pur si simplu continuarea unui uz din vechea lume pa­gana, in care painea nu se taia ci se frangea pe urma semnelor sau crestaturilor facute pe ea inainte de coacere.

Aceste forme simple de cruci pe painea Proscomidiei erau o antici­pare a pecetei   care s-a dezvoltat mai tarziu si este in uz.

Pana astazi, imprimandu-se pe fata si fiind alcatuita dintr-un patrat impartit in patru spatii egale prin bratele unei cruci inscrise inlauntrul lui ; cele doua spatii de sus cuprind primele doua initiale ale numelui „Iisus”, cel din stanga, si ale numelui „Hristos”, cel din dreapta ; iar cele de jos impart intre ele silabele verbului grec „NIKA”. Deci : „Iisus Hristos invinge”.

Este necesar ca pro­sfora sa fie preparata cu apa naturala, din faina de grau si fara nici un fel de amestec, sa fie bine framan­tata si bine coapta. Se cere, pe de alta parte, sa nu fie prea sarata si sa fie dospita cu aluat, iar nu cu alti fermenti (drojdii). Painea dospita a fost intrebuintata de Mantuitorul la instituirea Sfintei Euharistii si tot acelasi fel de paine era folosit pentru jertfa de la Templul iudaic. In opozitie cu practica azimei proprie vechii erezii ebionite, aluatul a devenit in Biserica Ortodoxa simbolul sufletului, pentru a se sublinia astfel ca Mantuitorul a luat in chip desavarsit iar nu aparent fire omeneasca, cu exceptia pacatu­lui. Nu este de mirare deci ca Biserica noastra imputa celei Latine drept erezie apolinarista  intrebuintarea azimei, care a aparut in practica apuseana tocmai in veacul al IX-lea, ajungand sa se generalizeze abia in veacul al Xl-lea.

In ceea ce priveste culoarea vinului, se poate spune ca Biserica a intrebuintat vinul rosu inca din vechime, insa nu in chip exclusivist, vi­nul alb fiind folosit in acelasi timp in regiuni diferite.

Ritualul pregatirii Sfantului Agnet si a Sfantului Potir

Este necesar deci sa subliniem ca ceea ce se proscomideste, adica se pune inainte pe masa Proscomidiei, nu este insasi jertfa, nu este Trupul jertfit al Domnului, ci numai darul de jertfa, care inchipuie sau sim­bolizeaza Trupul si Sangele euharistie al Domnului, in care se va trans­forma in chip mistic si real spre sfarsitul Liturghiei. Caci El s-a aratat sau a devenit cu adevarat Jertfa spre slava Tatalui Sau numai la sfar­situl vietii; mai inainte insa El era numai consfintit sau inchinat lui Dumnezeu ca dar de pret, primit sau socotit astfel atat ca parga a neamului omenesc, cat si potrivit prescriptiilor Legii Vechi, intrucat era prim-nascut.  Deci,  „atata  timp cat  sta  la proscomidiar, painea taiata (Agnetul) este simpla paine, numai ca primeste insusirea de a fi inchinata si facuta dar lui Dumnezeu, inchipuind pe Hristos din vremea cat El a fost dar. Si, precum s-a spus mai sus, El era harazit ca dar chiar de la nastere, potrivit Legii, intrucat era un Intai-Nascut”. Fundamental in ritualul Proscomidiei este alegerea si scoaterea din prosfora a Agnetului (mielul), adica a acelei parti care inchipuie pe Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii (Ioan I, 29).

Preotul luand prosfora aleasa pentru scoaterea Sfantului Agnet si tinand-o in mana stanga laolalta cu copia, el rosteste formula de binecuvantare cu care se incepe orice serviciu religios : «Binecuvantat este Dumnezeul nostru, totdeauna…», pentru a arata ca cele ce urmeaza a savarsi sunt spre slava lui Dumnezeu. Luand apoi copia in mana dreapta, face cu ea semnul crucii de trei ori peste pecetea de pe prescura, spunand de fiecare data : «intru pomenirea Domnului si Dumnezeului nostru Iisus Hristos».

Punand deci prosfora pe taler, preotul infige copia si taie vertical cu ea pe cele patru laturi ale pecetii, si anume mai intai pe partea dreapta a Agnetului (adica in stanga preotului), zicand : „Ca un Miel nevinovat spre junghiere S-a  adus” (Isaia  53,  7). Face apoi acelasi lucru pe latura stanga a pecetii (dreapta preotului), rostind : „Si ca o oaie fara de glas impotriva celor ce o tund, asa nu si-a deschis gura Sa” (Isaia 53, 7).

Preotul aseaza Agnetul pe sfantul disc cu fata, adica cu pecetea, in jos, deci in pozitia unei victime ce se junghie pentru jertfa. Apoi preotul taie adanc (pana aproape de coaja din fata) painea, in semnul unei cruci cu brate egale, zicand : „Se junghie Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii, pentru viata si pentru mantuirea lumii”. „Preotul zice si savarseste astfel cele ce arata felul mortii Domnului, caci descrie in paine crucea, ca sa arate astfel ca jertfa s-a savarsit prin cruce”.

Dupa ce preotul intoarce Sfantul Agnet cu pecetea in sus si dia­conul aminteste : „impunge, parinte”, preotul impunge cu varful copiei Sfantul Agnet in partea dreapta, si anume sub initialele HS, zicand : „Si unul din ostasi cu sulita coasta Lui a impuns !” ; indata diaconul, ori, in lipsa lui, preotul, luand in mana dreapta vasul cu vin si in stanga pe cel cu apa, toarna in potir deodata vin si apa, cat se cuvine, zicand in acelasi timp : „Si indata a iesit sange si apa si cel ce a vazut a marturisit si adevarata este marturia lui” (Ioan 19, 34-35).

Prosfora care a servit pentru scoaterea Agnetului este privita ca simbol al Sfintei Fecioare, din care s-a intrupat Mantuitorul.

 Proscomidirea miridelor pentru sfinti si credinciosi

 Miridele pentru sfinti. Cea dintai mirida pentru sfinti este proscomidita „intru cinstea si pomenirea prea binecuvantatei, slavitei, Stapanei noastre de Dumnezeu Nascatoarea si pururea Fecioara Maria…”, dintr-o alta prescura,  decat cea folosita la scoaterea Sfantului Agnet. Este deci a doua prosfora ce intra in in­trebuintare la Proscomidie. Este  asezata  apoi cu copia pe sfantul disc, in dreapta Sfantului Agnet (stanga liturghisitorului), in consonanta cu stihul 11 din Ps. 44 : „De fata a stat imparateasa de-a dreapta Ta, in haina aurita imbracata si infrumusetata”, ce se recita in timpul acestei actiuni.

Dintr-o a treia prescura ori, in lipsa, dintr-un colt al ei, se scot apoi una dupa alta, pe numele sfintilor prevazuti in randuiala din Liturghier, noua miride sau particele triunghiulare plate, mai mici decat cea pentru Sfanta Fecioara, pe care preotul le asaza incepand de sus in jos, de-a stanga Sfantului Agnet (dreapta liturghisitorului), in trei coloane de cate trei, dupa numarul celor noua cete ale ierarhiei ingeresti.

Miridele pentru credinciosii nedesavarsiti: pentru cei vii. „Bi­serica pomeneste insa pe Domnul si pentru fiii ei aflatori in viata, care alearga si acum dupa cununa (I Cor. 9, 24-25 si Iacov 1, 12) si al caror sfarsit e inca necunoscut, ca si pentru cei care au raposat fara prea multa siguranta si nadejde de mantuire”. Pomenind deci pe cre­dinciosii inca nedesavarsiti, Biserica se roaga astfel pentru ei. Acesta este intelesul cuvintelor „pentru pomenirea si iertarea pacatelor…”, care insotesc proscomidirea miridelor pentru credinciosii nedesavarsiti.

Terminandu-se deci proscomidirea pentru cetele sfintilor, se incepe din a patra prosfora sau corn al ei proscomidirea pentru credinciosii in viata, pentru care primele trei miride, de acelasi format cu cele de mai inainte, se asaza in linie orizontala sub Sfantul Agnet, incepand dinspre miazanoapte spre miazazi. Cea dintai dintre acestea este oferita sau proscomidita pentru tot cinul sacerdotal de toate treptele, pentru care preotul se roaga : „Pomeneste , Stapane, Iubitorule de oameni, pe toti episcopii ortodocsi”, adaugand indata numele episcopului care l-a hirotonit pe liturghisitor, daca acela mai este in viata, referindu-se intr-o formula generala la intregul cin preotesc si diaconesc, la clericii coliturghisitori, precum si la ceilalti care nu liturghisesc, ci numai asista la sfanta slujba, trebuind sa se impartaseasca la sfarsit impreuna cu cei dintai. Scotand dupa aceea din aceeasi prescura o mirida la fel si punand-o alaturi de cea, dintai, spre dreapta (miazazi), se roaga de asemenea pentru pomenirea carmuitorilor tarii, potrivit indrumarilor date de Sfantul Sinod.

Urmand apoi obiceiul stabilit la noi, dupa figura Proscomidiei din editia Liturghierului de la Manastirea Neamt, 1860, si din altele mai noi, preotul scoate a treia mirida, triunghiulara, din prescura a patra, pentru ctitorii si binefacatorii in viata,  asezand-o in rand cu celelalte doua, spre dreapta.

 Recitand apoi in taina rugaciunea generala din Liturghier pentru vii, preotul desprinde in acelasi timp in sir, cu copia, tot din prosfora a patra, particele mai mici fara nici o forma anumita (faramituri) si asezandu-le pe sfantul disc in stanga sa, toate la un loc, sub mirida pentru arhierei, se roaga „pentru iertarea pacatelor” a diferitelor cate­gorii de credinciosi.

Pomenind pe nume pe cre­dinciosii vii care au adus daruri si pe cei pentru care s-au adus, scoate pentru fiecare cate o mirida de acelasi fel si punandu-le in acelasi loc cu cele de mai inainte, se roaga „pentru mantuirea si iertarea pacate­lor.

 Miridele pentru cei repauzati in stare de nedesavarsire. Luand apoi preotul a cincea prosfora si scotand cu copia dintr-insa particele mici (faramituri) in sir, in forma in care se desprind in chip firesc, le pune pe sfantul disc in dreapta sa, toate la un loc, sub mirida pentru ctitori si binefacatori, in timp ce rosteste o lunga rugaciune. Printr-insa el se roaga „pentru pomenirea si iertarea pacatelor tuturor  celor  din veac adormiti intru buna credinta”, facand mentiune de dansii pe cate­gorii, incepand cu stramosii, rudeniile, iar nominal de ctitorii defuncti si de toti care s-au sfarsit in diferite chipuri, precum si de cei pe „care nu i-a pomenit” din nestiinta sau din uitare ori din cauza multimii numelor.

Pomenind apoi pe nume listele de morti, pentru care s-au adus daruri la Proscomidie, dar mai intai pe arhiereul care 1-a hirotonit, daca nu mai este in viata, preotul desprinde cu copia din a cincea prosfora cate o particica pentru fiecare nume si punand-o pe sfantul disc la un loc cu cele deja proscomidite pentru morti in cursul ruga­ciunii colective de mai inainte, zice : „Pomeneste, Doamne, pe (N) pen­tru iertarea pacatelor si odihna sufletelor lor”. Incheie apoi proscomidirea pentru cei repauzati cu o formula generala : „Si pe toti care au adormit intru nadejdea invierii si a vietii de veci…”.

La sfarsit, preotul luand din nou a patra prosfora, din care a proscomidit pentru vii, scoate o particica si pentru sine si o pune pe sfantul disc laolalta cu cele pentru vii, rostind rugaciunea respectiva din Litur­ghier.

 Obiectele de la proscomidiar  (sfintele vase si acoperaminte).

 Masa proscomidiarului, care, in general, este incadrata intr-o absida sau in cele mai modeste cazuri se articuleaza pe o scobitura sau firida in partea de nord a altarului, inchipuie tocmai prin aceasta forma pestera din Betleem, in care s-a nascut Domnul, iar in legatura eu rastignirea, locul Golgotei.

Discul, pe care se pune Sfantul Agnet de catre preot, in asistenta diaconului, este privit ca locul pe care Iosif si Nicodim au asezat trupul Domnului, dupa ce l-au luat de pe cruce, dar totodata si ieslea in care S-a nascut Dumnezeu-Omul.

Steluta, formata din doua arcuri semisferice de metal pretios, prinse in centru pentru ca bratele lor mobile sa poata fi asezate in forma de cruce, si avand o steluta suspendata de bolta lor sau deasupra, simboli­zeaza steaua oare s-a aratat magilor si s-a oprit deasupra pesterii, unde Se nascuse Mantuitorul (Matei 2, 9).

Potirul aminteste paharul intrebuintat la Cina cea de Taina de catre Mantuitorul, dar si paharul patimirilor Sale (Matei 26, 39 si 20, 22 ; Marcu 14, 36 ; Luca 22, 42).

Acoperamintele sau pocrovetele lucrate din stofa pretioasa si in general din aceeasi stofa ca si felonul preotului, simbolizeaza cu refe­rire la nasterea Domnului scutecele cu care a fost infasat ca prunc. O asemenea semnificatie este atribuita indeosebi celor doua procovete mici (al sfantului disc si al sfantului potir), iar acoperamantul cel mare se numeste „aer”, pentru ca se intinde peste ambele sfinte vase, intocmai ca taria cerului sau firmamentului, pe care s-a aratat steaua indicand magilor locul unde se nascuse pruncul. In legatura insa cu moartea Domnului, se atribuie celor doua acoperaminte ale sfintelor vase semnificatia mahramei si giulgiului cu care au fost infasurate capul si trupul Sau la punerea in mormant (Ioan 20, 6, 7), in timp ce „aerul” simbolizeaza piatra cu care Iosif a inchis mormantul.

(sursa: crestinortodox.ro)


Despre Vecernie

Vecernia sau slujba de seara este prima dintre cele sapte Laude bisericesti cu care se incepe serviciul divin public al fiecarei zile liturgice. Termenul de Vecernie este de origine slava (de la veceru-seara) si a fost preluat atat in limba greaca cat si in latina. Denumirea romaneasca latinizata este de Vesperina.

Timpul savarsirii

In vechime, Vecernia se savarsea dupa apusul soarelui. Astazi, dupa Tipic, Vecernia este savarsita aproximativ la ora 4 inainte de lasarea serii. In zilele de vara cand se insereaza mai greu Vecernia poate fi savarsita si la orele 5-6 ale zilei. Exceptii de la aceasta regula sunt cazurile in care Vecernia este unita cu una din cele trei Liturghii (cu Liturghia Sfantului Grigore Dialogul in toate miercurile si vinerile din Postul Mare; cu Liturghia Sfantului vasile cel Mare: de 4 ori pe an: in ajunul Craciunului, in ajunul Bobotezei, in Joia si Sambata Patimilor; cu Litughia Sfantului Ioan Gura de Aur: la Buna-Vestire, in cazul in care acest praznic cade intr-una din zilele de rand ale saptamanii). Tot ca exceptii sunt si cazurile in care Vecernia este savarsita in timpul diminetii: in Duminica Rusaliilor (Vecernia Lunii Rusaliilor – se savarseste in Duminica Rusaliilor dupa Liturghie) si in Vinerea Patimilor.

Scopul Vecerniei

Rostul rugaciunii de seara este acela de a aduce lui Dumnezeu multumire pentru ziua care a trecut si pentru a cere ajutorul pentru petrecerea noptii care se apropie.
Sfantul Vasile cel Mare spunea despre Vecernie: “Cand ziua se sfarseste, se cade sa multumim pentru toate cate am primit in curgerea zilei aceleia si pentru toate cate am implinit cu bun spor; apoi sa marturisim toate cate nu le-am implinit, fie ca greseala noastra e cu voie sau fara voie, sau in taina facuta, fie prin cuvinte, ori prin fapte, ori ascunsa in inima; pentru toate trebuie sa-L facem pe Dumnezeu indurator prin rugaciune. Caci cugetarea asupra celor trecute e de mare folos, ca sa nu cadem iarasi in asemenea pacate;”

Explicarea randuielii Vecerniei

Formula de binecuvantare de la inceputul Vecerniei: “Binecuvantat este Domnul Dumnezeul nostru…” arata ca, in epoca de inceput a istoriei mantuirii, pe care o reprezinta aceasta slujba, omenirea nu stia altceva despre Dumnezeu decat ca El exista si ca e Unul singur. Caracterul nedesavarsit al revelatiei din acele indepartate vremuri este simbolizat si prin faptul ca la inceputul slujbei se deschide numai dvera pe cand usile imparatesti raman inchise, inchipuind astfel cunoasterea nedeslusita si vaga, pe care o avea atunci lumea despre Dumnezeu si care se intemeia mai mult pe amintirea revelatiei primordiale, de la creatie.

Iesirea preotului din altar si ramanerea lui in fata usilor imparatesti (inchise) in timp ce citeste on taina rugaciunile luminilor simbolizeaza alungarea din rai a stramosilor nostri Adam si Eva.

Cadirea de la “Doamne strigat-am…” este simbolul vazut al rugaciunii noastre pe care o inaltam catre Dumnezeu asa cum se inalta fumul de tamaie.

Vohodul cu cadelnita simbolizeaza venirea Domnului in lume iar deschiderea usilor imparatesti inainte de vohod reprezinta redeschiderea raiului pentru om prin venirea lui Adam cel Nou, Mantuitorul nostru Iisus Hristos.

Imnul Lumina Lina este dintre cele mai vechi provenind dupa unele izvoare inca din secolul II. Rostirea sau cantarea imnului in acest moment, voia sa spuna ca in haosul si in intunericul in care se zbatea omenirea in perioada Legii Vechi, asteptarea si venirea lui Mesia erau ca o stea calauzitoare, datatoare de incredere si nadejde.. De aceea importanta momentului este marcata prin formula “Intelepciune drepti!”.

Rugaciunea dreptului Simeon: “Acum libereaza pe robul Tau Stapane…” are origine biblica. Textul  ei il gasim in evanghelia Sfantului Evanghelist Luca capitolul II, 29-32. Ea simbolizeaza apusul epocii Vechiului Testament odata cu venirea Mantuitorului Iisus Hristos.

***Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, Liturgica Speciala, Ed. Lumea Credintei, Bucuresti 2008


Materiile folosite la slujbe

Biserica creştină a folosit de-a lungul istoriei diferite mijloace materiale cu caracter simbolic pentru a exprima cât mai concret adevărurile sale de credinţă. Aceste mijloace materiale au valoare nu prin ele însele, ci numai în legătură cu Dumnezeu, ele neconfundându-se cu Acesta şi fiind folosite în cult numai ca auxiliare sau mijloace de exprimare a cinstirii lui Dumnezeu.

Pâinea şi vinul sunt întrebuinţate în cult în primul rând ca materie a Sfintei Euharistii. Pâinea şi vinul se folosesc şi la alte taine şi ierurgii, precum Taina Cununiei, la slujba Litiei, la slujbele legate de cinstirea celor adormiţi. Pâinea şi vinul descoperă realitatea prezenţei Mântuitorului, ca Trup şi Sânge, ele prefăcându-se după epicleza Sfintei Liturghii în Trupul şi Sângele Său. Darurile de pâine şi vin oferite de credincioşi la Proscomidie sunt dovada văzută a participării lor concrete la Jertfa Sfântă care se aduce de către preot, la Sfânta Liturghie.

Prescura din făină şi aluat dospit simbolizează sufletul desăvârşit şi întruparea lui Hristos, fiind făcută din trei elemente care reprezintă cele trei părţi ale sufletului şi Cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi: făina cu aluat – sufletul; apa – botezul şi sarea – gândul şi învăţătura Cuvântului („voi sunteţi sarea pământului…”).

Apa îi simbolizează pe credincioşii mireni, iar amestecarea ei cu vinul înseamnă încorporarea acestora în Hristos. Apa capătă o înaltă semnificaţie în cult, în cadrul Sfintei Liturghii. Amestecată cu vinul în Sfântul Potir, descoperă în chip real apa care a curs odată cu sângele din coasta lui Hristos. Sângele şi apa au devenit mai apoi cele două izvoare ale vieţii Harului: apa Botezului şi Sângele din cadrul Sfintei Împărtăşanii. Cu apa sfințită la slujba Aghiasmei Mari sau Aghiasmei Mici se binecuvintează și se sfințesc obiectele de cult și toate cele necesare vieții omenești: lucrurile, vietățile și roadele pământului.

Untdelemnul este principalul element din compoziţia Sfântului Mir. Cele 42 de mirodenii din compozitția lui arată bogăţia darurilor Duhului Sfânt, iar prin sfinţire devine purtător al energiilor dumnezeiești. In cultul divin, untdelemnul se foloseste la Taina Sfantului Botez, la sfintirea bisericilor si a caselor, la miruirea credincioșilor și la Taina Sfântului Maslu. Prin ungere se transmite mila și ajutorul lui Dumnezeu peste creație, peste cei vii si peste cei adormiți întru nădejdea Învierii.

Coliva vine de la grecescul „ta koliva” (ofrandă). Ea se prepară din grâu fiert, îndulcit cu miere sau zahăr şi amestecat cu mirodenii şi miez de nucă. Coliva simbolizează însuşi trupul celui răposat, deoarece hrana principală a trupului omenesc este grâul. Ea este expresia materială a credinţei noastre în nemurire şi Înviere. „După cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să aducă roadă, trebuie să fie îngropat mai întâi în pământ pentru ca să putrezească, tot aşa şi trupul omenesc mai întâi se îngroapă şi putrezeşte, pentru ca să învieze apoi, întru nestricăciune”, spune Apostolul Pavel.

Tămâia este răşina colectată și uscată de la arbori originari din Africa sau India, dar se poate obține și din alte esențe lemnoase. Pentru a avea un miros şi mai plăcut se amestecă cu alte aromate, precum smirna. În cultul Vechiului Testament tămâia era nelipsită de la jertfele aduse la altar. În primele secole creştine avem mărturii despre folosirea tămâiei în randuiala Liturghiei Sfantului Iacob și în Liturghia Sfantului Marcu, iar mai tarziu și în Liturghiile Sfinților Vasile și Ioan Gură de Aur, unde avem și formule speciale de binecuvântare a tămâiei folosite la cădire. Tămâierea este folosită și la alte sfinte slujbe și manifestări de cult, precum procesiuni, vohoade, înmormântări, sarcina aceasta revenind diaconilor.

Lumina este un simbol al bucuriei împărtăşirii din lumina dumnezeiasă, necreată. Lumânarea sau candela, prin lumina ei, devine mijloc de legătură între om şi Dumnezeu. Lumina produsă prin ardere este jertfa materiei care se integrează în cultul de slăvire a lui Dumnezeu. Sfeșnicele cu lumânări au unul sau mai multe braţe, simbolizând unitatea Sfintei Treimi, cele două firi ale lui Hristos, Sfânta Treime,  cele 7 daruri ale Sfântului Duh sau cei 12 Apostoli.

Busuiocul este o plantă aromată folosită în ritualul sfințirii apei, precum și la sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci (14 septembrie). Numele vine din grecescul ”basileus” (împărat), deoarece creștea pe locul unde Sfânta Împărăteasă Elena a descoperit Sfânta Cruce a Domnului Iisus Hristos.

Frunzele de tei sau de nuc, binecuvantate de Rusalii, simbolizează limbile de foc ale coborarii Sfantului Duh. Ele sunt chipul nenumăratelor daruri ale Duhului Sfant.

Ramurile de salcie sunt binecuvântate și împărțite cre­dincioșilor în Duminica Floriilor, în amintirea ramurilor de finic și de măslin, cu care mulți­mile au întâmpinat pe Hristos la intrarea în Ierusalim. Obiceiul este străvechi, menționat chiar în sec. al IV-lea de către pelerina Egeria. Păstorul Herma numește martirii „ramuri de salcie purtătoare de rod” ale copacului divin, care este Hristos.


Sfântul Botez

Sfantul Botez este întâia dintre Tainele Sfintei Biserici, în urma căreia devenim membri ai Bisericii lui Hristos şi ne putem invrednici de primirea celorlalte Sfinte Taine.

Taina Sfantulul Botez a fost asezata de Mantuitorul Iisus Hristos prin cuvintele: “Mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh” (Matei XXVIII, 19). Mântuitorul ne spune şi despre importanţa acestei Sfinte Taine: “De nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea sa intre in imparatia lui Dumnezeu.” (Ioan III, 5)

Botezul în apa Iordanului al Sfântului Ioan inchipuia doar curatirea de pacate prin credinta si pocainta: “Eu unul va botez cu apa spre pocainta, dar Cel ce vine dupa mine este mai puternic decat mine; Lui nu sunt vrednic sa-I duc incaltamintea. Acesta va va boteza cu Duh Sfant si cu foc” (Matei III, 11).

Partea vazuta a Tainei Sfantului Botez consta din afundarea de trei ori in apa sfintita a celui ce se boteaza si in rostirea cuvintelor : “Se botează robul lui Dumnezeu (N) în numele Tatalui, amin, si al Fiului, amin, si al Sfantului Duh, amin; acum si pururea si in vecii vecilor, amin”.

Biserica ortodoxă face Botezul prin afundare, nu prin turnare sau prin stropire, deoarece chiar cuvantul botez are insemnarea de “a afunda”, “a cufunda”. Sub forma de turnare sau prin stropire se savarseste doar in imprejurari cu totul deosebite, cand cineva este greu bolnav sau cand nu se afla la indemana apa din destul. Apa care se foloseste la Taina Sfantului Botez trebuie sa fie naturala, curata, cu nimic amestecata.

Efectele primirii Tainei Sfantului Botez sunt iertarea pacatului stramosesc si a tuturor pacatelor savarsite inainte de Botez in situatia celor ce se boteaza mai tarziu, renasterea sau nasterea la o viata noua duhovniceasca, de curatie si sfintenie. De asemenea, cel botezat se numără de acum între fiii Bisericii, putându-se împărtăşi de toate celelalte Sfinte Taine si de bunurile sufletesti pe care Sfanta Biserica le daruieste membrilor ei.

Botezul sterge vina si pedeapsa pentru pacate, dar el nu nimiceste si urmarile pacatului stramosesc, cum sunt slabirea vointei si inclinarea spre rau, pofta inimii, suferintele, bolile si moartea.

Săvârşitorii Tainei Sfantului Botez sunt episcopii si preotii, caci lor le-a incredintat Mantuitorul Iisus Hristos puterea de a savarsi Sfintele Taine. Numai in caz de nevoie poate boteza si diaconul, iar in cazuri cu totul deosebite poate face acest lucru si un simplu credincios creştin, avand insa grija sa rosteasca cuvintele care arata ca lucrarea se face in numele Sfintei Treimi. In acest caz, daca cel botezat traieste, trebuie chemat preotul pentru citirea rugaciunilor din randuiala Botezului si administrarea Tainei Mirungerii si Împartasaniei.

Primitorii Tainei Sfantului Botez sunt toti cei nebotezati, de orice varsta ar fi ei.

In ceea ce priveste faptul ca pruncii nu pot sa-si marturiseasca credinta crestina, Biserica are ca garant pe nasii care-i primesc la botez, care marturisesc pentru acestia credinta crestina rostind Crezul si care isi iau indatorirea ca finii lor sa fie crescuti de ei in credinta Bisericii.

Botezul poate fi savarsit pruncilor pe temeiul credintei nasilor lor. Mantuitorul a vindecat pe sluga sutasului din Capernaum pentru credinta stapanului sau, a vindecat pe fiica femeii canaanence pentru credinta mamei sale si a inviat pe fiica lui Iair pentru credinta tatalui sau si pe fiul vaduvei din Nain pentru credinta mamei sale.

Ca sa faca marturisirea de credinta, nasului i se cere sa fie un bun credincios crestin ortodox şi sa fie mai in varsta. Parintii pruncului nu pot fi nasi.

Nasul are indatorirea sa ingrijeasca de viata sufleteasca a finului sau, invatandu-l, la vremea cuvenita, adevarurile dreptei noastre credinte spre a face din el un bun credincios, madular sanatos al Sfintei Biserici. Dar si finul este dator cu ascultare si cu respect fata de nas, in aceeasi masura cum ii asculta pe parintii sai trupesti.

Exista un Botez al muceniciei sau al sangelui (Matei X, 32 ; XVI, 25), cunoscut in cele dintai veacuri crestine, intelegand prin el moartea martirica, in persecutii, pentru Mantuitorul Iisus Hristos. Sfintii parinti il socotesc asemenea Botezului din apa si din Duh, umeori chiar mai de pret decat acesta (sfantul Grigorie Teologul).
Mai cunoastem si Botezul dorintei care consta in dorinta arzatoare a cuiva de a ajunge membru al Sfintei Biserici, ducand o viata de pocainta si in virtute. Daca dintr-o pricina oarecare fara voia lui nu ajunge sa primeasca botezul prin apa si prin Duh, el e socotit botezat cu Botezul dorintei.

Taina Sfantului Botez nu se repeta. Caci “este un Domn, o credinta, un botez” (Efes. IV, 5)… “Marturisesc un botez spre iertarea pacatelor”, rosteste cel ce primeste Sfanta Taina a Botezului (Art. 10 din Simbolul Credintei). Intr-adevar, dupa cum cineva nu se naste trupeste decat o singura data, tot asemenea nasterea sufleteasca nu poate fi decat una singura. Numai daca a fost gasit un prunc si nu se stie sigur de a fost sau nu botezat, atunci acesta este botezat conditionat, daca n-a fost botezat. Deci nici aici nu se savarseste un al doilea botez.

Botezul se săvârşeşte în pridvorul sau în pronaosul bisericii. Este oprită săvârşirea botezului nu numai în case, ci chiar în paraclisele din casele particulare. Numai în cazuri cu totul rare şi de mare nevoie, frig grozav, pericol de moarte pentru prunc, se îngăduie săvârşirea botezului în case.

Pentru botezul pruncilor nu există zile sau ceasuri hotărâte, pentru a nu se întâmpla să moară nebotezaţi. Dacă pruncul este firav şi există temere că nu va trăi, el poate fi botezat îndată după naştere. Dacă nu, botezul se face de obicei la opt zile după naşterea pruncului sau în orice zi de sărbătoare, după Sfânta Liturghie.

Momente importante inainte de Botez

  • După naşterea pruncului, moaşa (sau cineva al casei) aduce la biserică într-un vas apă curată pentru sfinţire, iar preotul o sfinţeşte. Cu apa sfinţită se stropeşte casa şi pruncul. Se face rugăciune în această zi pentru a-I aduce laudă lui Dumnezeu şi a-I mulţumi pentru că s-a născut om în lume. De asemenea, preotul şi cei ai casei se roagă pentru ca pruncul să trăiască şi să primească botezul.
  • La opt zile preotul merge la casa unde s-a născut pruncul, stropeşte casa în chipul crucii, apoi însemnează pruncul, binecuvântându-l la frunte pentru minte, la gură pentru cuvânt şi suflare, iar la inimă, unde avem noi vieţuirea, pentru putere, zicând: „Mâinile Domnului te-au făcut şi te-au zidit”.
  • Tot în a opta zi se pune, printr-o rugăciune specială, numele pruncului.

La slujbă în biserică

  • Înainte de slujba botezului (atunci când pruncul este adus la biserică pentru botez) se citesc exorcismele (trei rugăciuni în care preotul roagă pe Dumnezeu să îndepărteze de la cel care se botează toată puterea cea rea a diavolului), lepădările(în timpul cărora naşul, purtând pruncul în braţe, este întors cu faţa spre Apus – locaşul celui rău – şi scuipă într-acolo de trei ori, în semn că s-a lepădat de diavol şi de lucrările lui) şi unirea cu Hristos (în timpul căreia naşul, purtând pruncul în braţe, este întors cu faţa spre Răsărit şi mărturiseşte unirea cu Hristos);
  • Sfinţirea apei pentru botez (apa este elementul natural cel mai des folosit pentru curăţenia trupească şi, prin urmare, simbolul cel mai potrivit al curăţirii spirituale sau sufleteşti);
  • Ungerea celui ce se botează cu untdelemn sfinţit (semnul milei şi bunătăţii dumnezeieşti, prin care cel ce se va boteza a fost izbăvit de noianul păcatelor) pe frunte, piept, la mâini şi la picioare;
  • Întreita afundare a pruncului (cea mai de seamă parte a botezului); prin afundarea în apă se închipuie moartea pentru viaţa în păcat şi îngroparea cu Hristos; prin ieşirea din apă se închipuie învierea împreună cu Hristos; cristelniţa (sau colimvitra) şi apa botezului sunt mormânt şi maică duhovnicească; ele închipuiesc pe de o parte apa Iordanului, dar şi mormântul în care a fost îngropat Mântuitorul;
  • Ungerea cu Sfântul şi Marele Mir (a doua taină care se administrează pruncului după botez) care este semnul împărtăşirii reale de darurile Duhului Sfânt: la frunte, ochi, nări, gură şi urechi – pentru sfinţirea simţurilor, pe piept şi pe spate – pentru sfinţirea inimii şi a voinţei, la mâini şi la picioare – pentru sfinţirea faptelor şi a căilor creştinului.
  • Înconjurarea mesei şi a cristelniţei este expresia jubilării şi a bucuriei Bisericii pentru intrarea în sânul ei a unui nou credincios;
  • Tunderea noului botezat;
  • Împărtăşirea cu Sfintele Taine (a treia taină care se administrează).

Ce este necesar pentru slujbă

  • Pânza albă 1×1m, în care va fi înfăşurat pruncul după botez şi care închipuie veşmântul luminat şi nestricăcios al celor spălaţi şi curăţiţi de păcate (ea se numeşte în unele părţi ale ţării şi crijmă, o formă veche slavă a cuvântului grecesc hrisma, adică ungere sau sfinţire);
  • Fâşie de pânză 1mx5cm;
  • Lumânarea;
  • O sticlă cu untdelemn sau ulei;
  • O sticlă cu vin roşu dulce;
  • Un săpun;
  • Prosoape albe;
  • Documentul de naştere al copilului.

De reţinut! Toţi cei prezenţi la slujbă trebuie să aibă o ţinută vestimentară decentă şi să participe la toate momentele cu rugăciune.


Sfânta Cununie

Ce este Cununia?

Cununia sau slujba nunții este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin preot, se împărtășește harul Sfântului Duh unui bărbat și unei femei ce se unesc liber în căsătorie. Căsătoria începe cu o iubire în care se sintetizeazã atracția trupească și cea spirituală, cu o iubire în care fiecare prețuiește pe celălalt și afirmă în iubirea sa disponibilități nelimitate de a-l respecta ca persoană, de a accepta toate jertfele și oboselile pentru el. Dar iubirea este o legătură ce se actualizează în fapte, aspectul spiritual căpătând un loc tot mai important în ea. Fiecare din cei doi săvârșește tot mai multe semne de atenție, de înțelegere, de slujire și de jertfire pentru celalalt, iar acestea îi leagă tot mai strâns, îi fac să se cunoască și să se prețuiască tot mai mult.

Cine este săvârșitorul tainei?

Săvârșitorul Tainei este în Biserica ortodoxă preotul, pentru că prin el vine în fața celor ce se căsătoresc și în mijlocul lor în mod nevăzut Însuși Hristos, Care pecetluiește legătura naturală pe care ei o realizează prin consimțirea între ei și care îi menține pe aceștia uniți în El. Prin preot căsătoria celor doi devine ca o celulă vie a Bisericii, umplută de harul lui Hristos din ea.

Cine sunt primitorii tainei?

Primitorii tainei sunt doi credincioși creştini ai Bisericii, de sex diferitnecăsătoriți, din care niciunul nu a fost căsătorit bisericește mai mult de trei ori și care nu au între ei o rudenie mai apropiată de gradul cinci.

Ce condiții trebuie să îndeplinească primitorii tainei (mirii)?

Până astăzi, s-au păstrat câteva condiţii de bază pentru miri, neschimbate de la începuturile Bisericii:

  • să fie botezaţi;
  • să fie creştini ortodocşi;
  • să nu fi fost căsătoriţi înainte;
  • cei doi tineri să nu fie rude pe linie consagvină, de încuscrire sau spirituală;
  • să nu fi făcut păcate care să-i îndepărteze de la starea de creştini ortodocşi.

Naşii. Ce sunt ei şi care este rostul lor?

Atât la logodnă, cât şi la cununie, mirii sunt asistaţi de naşi sau nuni. Ei sunt martori şi garanţi (chezaşi) ai seriozităţii angajamentelor reciproce luate de viitorii soţi şi ai trăniciei legăturii lor. La logodnă ei pun mâna cu preotul, pe inele, iar la cununie, pe cununiile care se aşază pe capetele mirilor, fiind părtaşi la actul sfânt care se săvârşeşte. Naşii trebuie să fie obligatoriu creştini ortodocşi, cununaţi ortodox, cu vieţuire creştinească exemplară şi mai în vârstă decât mirii, purtându-se faţă de miri ca nişte părinţi şi învăţători ai lor.

Locul săvârşirii slujbei

Slujba cununiei se săvârşeşte în biserică. Întâi pentru că biserica este locaşul în care Dumnezeu este totdeauna prezent (mai ales prin Sfintele Daruri) şi în care se săvârşesc şi celelalte Sfinte Taine. În biserică nunta e făcută în faţa lui Dumnezeu Însuşi şi cu binecuvântarea Lui, căpătând astfel caracterul de act sfânt şi o garanţie mai mare de trăinicie şi durabilitate. Al doilea, pentru că nunta, fiind unul dintre momentele cele mai de seamă din viaţa omului, trebuie săvârşită în mijlocul comunităţii, al parohiei, cu participarea credincioşilor parohiei din care mirii fac parte. In situatii exceptionale, cununia se poate savarsi si in afara bisericii.

În timpul săvârşirii cununiei avem următoarele momente importante:

  • Consfinţirea legăturii dintre bărbat şi femeie, în momentul în care preotul rosteşte cuvintele din a treia rugăciune de binecuvântare:  Insuti si acum, Stapane, trimite mâna Ta din sfântul Tău locaş şi uneşte pe robul Tău (N), cu roaba Ta (N);
  • Punerea cununiilor. Cununiile sunt făcute în chipul coroanelor cu care se încununau odinioară regii şi împăraţii, biruitorii în războaie şi în întrecerile din arene. Ele sunt semnele puterii, ale stăpânirii şi ale biruinţei (la bărbaţi), ori ale frumuseţii şi curăţiei sufletesti si trupesti (la femei). Cununiile se aşază pe capul mirilor ca o răsplată adusă curăţiei şi fecioriei acestora, pe care au păstrat-o până la nuntă; ele reprezintă şi cununile de spini purtate de Mântuitorul în drumul Său spre patimă, de aceea sunt şi un avertisment către miri, anume că viaţa trebuie să le fie o permanentă răstignire a propriilor comodităţi, capricii etc, pentru o bună comuniune cu celălalt;
  • Citirea Sfintei Evanghelii în care se istoriseşte prima minune săvârşită de Mântuitorul la Nunta din Cana Galileii;
  • Gustarea de către miri din paharul cu vin, pe care preotul îl binecuvintează. Paharul cu vin închipuie bucuria şi veselia nunţii, cât şi soarta comună a viitorilor soţi, care vor avea parte de aceleaşi bucurii şi necazuri;
  • Înconjurarea mesei de către miri, naşi şi slujitori este expresia jubilării şi a bucuriei Bisericii pentru că s-a întemeiat o nouă familie; reprezintă, de asemenea, şi plecarea în viaţă a mirilor ca familie;
  • Formulele de felicitare de la sfârşit: Mărit să fii, mire, ca Avraam…. Iar tu, mireasă, mărită să fii ca Sarra.

Ce este necesar pentru slujbă

  • Certificatul de căsătorie civilă a  mirilor, fără de care nu se poate săvârşi Sfânta Taină a Cununiei;
  •  Două lumânări;
  • Inelele (verighetele);
  • O sticlă cu vin roşu dulce;
  • Două pişcoturi.

De reţinut!

Toţi cei prezenţi  la slujbă trebuie să aibă o ţinută vestimentară decentă şi să  participe la toate momentele cu rugăciune.

Mirii se vor prezenta, de comun acord cu preotul slujitor, la spovedanie şi la cateheza privind Taina Cununiei.


Sfântul Maslu

Taina Sfântului Maslu ca înțeles și semnificații este admirabil cuprinsă în cele șapte Sfinte Evanghelii care, prin înțeleapta lor alegere ca text (pericopă) și ordine de citire, prezintă lucrarea lui Dumnezeu de identificare, de îngrijire, de vindecare a tuturor celor care sunt bolnavi trupește și sufletește – conștient sau mai puțin conștient.

Atunci când cineva suferă un accident grav și este rănit la limită, găsește puterea de a lupta pentru supraviețuire atunci când vede medicul alături, prezența lui devine sursă de curaj și speranță de vindecare. Taina Sfântului Maslu are același efect încurajator însă mult mai complex, după cum vom vedea din tâlcuirile celor șapte Evanghelii.

Prima Evanghelie…

…a Samarineanului milostiv ne plasează în lumea reală din viața reală a fiecăruia, și anume că viața e un drum din Ierihonul pământesc către Ierusalimul ceresc, drum plin de primejdii, de tâlhari specializați în furtul calificat de timp, de pace, de liniște, de curaj, de credință, de Dumnezeu care, după ce atacă lasă victime nenumărate în agonia disperării și a deznădejdii, plini de răni adânci – numite patimi. Adică noi cei după chipul lui Dumnezeu, odată răniți suntem infestați cu veninul urii și devenim după chipul celuilalt – adică aproape morți. Ca un duș rece, această Evanghelie ne smulge din fantezia reclamelor și ne repune realitatea vieții cotidiene, însă, totodată ne prezintă și ne asigură de realitatea Marelui Doctor, veșnicul Călător, Care, deși venit special pentru căutare și vindecare, lasă permanent impresia că toate vindecările sunt simple coincidențe „omul potrivit la locul potrivit”.

Deci prima Evanghelie ne asigură că de două mari realități, prima că fiecare ascunde în el boli mai mult sau mai puțin evidente dar și mortale dacă sunt netratate, a doua că nu suntem singuri în suferința noastră, că Dumnezeu știe perfect unde zacem, cine ne-a făcut rău, și cum se poate vindeca – știe pentru că nu suntem priviți de sus printr-o lupă, ci Dumnezeu este alături – aproape, lângă noi, iar o dată găsiți suntem duși la casa de oaspeți și îngrijiți. De asemenea, se cunoaște aici cauza, sau microbul cauzator de moarte pentru fiecare și anume diluarea până la încetare a iubirii din noi – de aceea Evanghelia începe cu acel dialog referitor la iubire, care este sângele sufletului – un om care urăște este un om cu inima de gheață, rece, muribund spiritual.

A doua Evanghelie…

…a lui Zaheu vameșul, ne confirmă că vindecarea este la dispoziția tuturor, dar o primesc doar cei care și-o doresc, se vindecă doar cei care îl caută pe Hristos, iar căutarea este valabilă chiar dacă are intensitatea firavă a acestui vameș. Curiozitatea lui nespectaculoasă a fost producătoare de mântuire, deoarece căutarea noastră este cea mai frumoasă invitație pe care o putem face lui Dumnezeu, Care se autoinvită în casa sufletului fiecărui om curios duhovnicește. Deși Dumnezeu nu-i cere nimic lui Zaheu și nici nu-i face observație, sau măcar aluzie la modul avar de viețuire, el își „injectează” singur medicamentul dăruirii primit tainic prin prezența Mântuitorului în viața lui, in casa lui – ”căci Fiul Omului a venit să mântuiască pe cel pierdut”.

A treia Evanghelie…

…continuă povestea omului căzut în mâinile tâlharilor, care, dus la o casă de oaspeți are parte de servicii de calitate, profesioniste, harice căci „gazda” chiar se pricepe să primească și să îngrijească „oaspeții” – care de fapt sunt aduși de Dumnezeu fiecare în parte pe asinul Lui – adică smerenia Lui, căci atragerea cuiva în Biserică este lucrarea tainică a lui Dumnezeu în fiecare suflet. Gazda este instruită bine și mai ales investită cu putere, cu har, cu viața lui Hristos în ea, și are toate instrumentele și medicamentele cu garanție nelimitată – Sfintele Taine. Ele sunt atât de eficace că pot „tămădui orice boală și orice neputință din popor”. O altă calitate este oferirea ca dar din dar a acestor „servicii medicale ”.

Evanghelia a patra…

…ne clarifică faptul că tot ceea ce primim bun de la Dumnezeu nu ne este dat nici ca merit, nici ca obligație, ci pur și simplu dintr-o dragoste pe cât de dezinteresată pe atât de nefirească, Lui Dumnezeu îi face plăcere să ne ia neputințele si să ne poarte bolile doar pentru a vedea acel zâmbet frumos și binefăcător de pe chipul nostru. Profetul Isaia, menționat in Evanghelie, arată că această calitate minunată de Tată presupune asumarea imediată și fără compromis a durerilor fiilor – atitudine de altfel probată de fiecare părinte care are copii. De aceea, vindecarea este gratuită, dezinteresată, fără scoatere de ochi, fără judecată, fără a cere socoteală, fără aducere aminte. Dumnezeu nu se așteaptă la gesturi fantastice de recunoștință, mai ales că de multe ori nu are unde să-și plece capul, nu găsește un adăpost în sufletele noastre, care, poate câteodată, speculează mai mult astfel de momente.

Evanghelia a cincea…

…oferă din textul ei un cuvânt pe care se sprijină întreaga omenire cu viața ei cu tot și anume „întârzierea” Mirelui, adică răbdarea ieșită din comun și de multe ori nejustificată (asta ca să fim sinceri) a lui Dumnezeu în ceea ce privește dorința noastră de întoarcere, de vindecare. ”Din mila Sfântului, facem umbră pământului” spunea cu precizie Mihai Eminescu, întruchipând într-un vers toată taina vieții noastre. Nu este nefiresc să mai rămânem fără untdelemn în candele,dar este strigător la cer de sfidător să nu încercăm să o umplem măcar – curată nebunie. Refuzul categoric al ajutorului, a mâinii întinse a lui Dumnezeu duce inevitabil la veșnica și permanenta izolare de El.

Evanghelia a șasea…

…reprezintă apogeul lucrării de vindecare dar mai ales reprezintă contrastul prin excelență cu Evanghelia a doua. Zaheu și samarineanca, doi căutători, doi mărturisitori, doi suferinzi, două boli asemănătoare (aceleași duhuri negre și rele), doi primitori de vindecare unul „astăzi”, celălalt „în ceasul acela”.

Putem înțelege niște adevăruri zguduitoare de aici și anume:

Universalitatea vindecării, atât ca persoane candidate la vindecări (nu contează neamul, originea, etc, ci dorința de a cunoaște și a iubi), cât și ca moduri de vindecare – fiecare om este unic și se deosebește ce ceilalți, iar Dumnezeu respectă această calitate și se oferă spre descoperire în tot atâtea moduri câte inimi sunt.

Amândoi au un curaj nebun, unul mărturisește public că este hoț și nedrept, iar femeia de alt neam mărturisește public că este câine – ce aflăm de aici că dorința și lucrarea în sine de a ne vindeca reciproc presupune „curaj cu tona” iar eliberarea definitivă se produce în urma mărturisirii tip explozie la spovedanie, a patimii aferente. Astăzi a devenit un trend să te consideri păcătos – e un tertip ieftin de împăcare a conștiinței, curajos este să te numești cu patima care te domină (e mai greu sau chiar imposibil să ne facem pe noi înșine vipere, trădători, desfrânați, scorpii, invidioși, etc).

Un alt mare adevăr ascuns aici este acela pe care Sfântul Ioan Gură de Aur îl descoperă și anume că „de cele mai multe ori nu ne dorim cu adevărat ceea ce-I cerem lui Dumnezeu. Nu primim  nu pentru ca nu cerem, ci doar simulăm infricoșați de răspunderea ajutorului pe care il dorim”. Cum ne rugăm pentru copiii nostri acum și cum ne-am ruga dacă ar fi in pericol de moarte – sesizăm diferența. De aceea femeia cananeancă este un adevărat profesor și mentor al dorinței sincere și nezdruncinate de nimeni și de nimic, nici măcar de Dumnezeu. De aceea sfântul Ioan Hrisostom ne îndeamnă să rugăm astfel „Doamne ajută-mă să-mi doresc cu adevărat ceea ce-ți voi cere”.

Evanghelia a șaptea…

…vine și ne dă „mândria” de a fi bolnavi, de a fi păcătoși. E foarte interesant că această mândrie are eficiență atunci când se conștientizează această stare. Alcoolicii, când încep terapia de recuperare prima dată se ridică în picioare și recunosc în plen „sunt alcoolic”, și 50% din terapie s-a încheiat. Numai cei care se consideră bolnavi și cu nevoie stringentă de ajutor stau la masă cu Dumnezeu. Cei inconștienți de neputințele lor fac parte din „elita” celor din a patra Evanghelie „morții care-și îngroapă morții lor”. Ești cu adevărat sănătos când te consideri cu putere bolnav, și ești cu adevărat viu când te vezi cu încăpățânare mort.

Taina Sfântului Maslu reprezintă tainic dar real prezența lui Dumnezeu lângă noi, prezență ce aduce mângâiere, curaj, putere de viață.